Lipsa de experienţă

Giorgio Agamben, deşi stângist, scrie nişte texte pentru care l-ar invidia şi-un conservator înrăit… Iată un prim fragment, tradus din „Distrugerea experienţei”, după care urmează comentariul traducătorului :

Chestiunea experienţei mai poate fi abordată astăzi numai prin a recunoaşte că experienţa … nu ne mai este accesibilă. Pentru că, aşa cum omul modern a fost privat de propria-i biografie, tot aşa şi experienţa i-a fost expropriată. Într-adevăr, incapacitatea lui de a avea, şi de a comunica, experienţe, este probabil una din puţinele certitudini de sine pe care le mai poate revendica.

Încă din 1933, Walter Benjamin a diagnosticat corect această „sărăcie de experienţă” a epocii moderne; el i-a localizat originea în catastrofa Primului Război Mondial, de pe ale cărui câmpuri de luptă

oamenii s-au întors … reduşi la tăcere – nu mai bogaţi, ci mai săraci în experienţă comunicabilă… Ceea ce 10 ani mai târziu avea să se reverse

Fenomenologia experienţei religioase

Teologul ortodox Pavel Evdokimov explică astfel experienţa religioasă :

Viaţa duhovnicească este un eveniment din interiorul duhului. Văzută din exterior, e uşor de confundat cu psihismul, cu viaţa psihică. Astfel psihologismul formulează întrebarea clasică : “Există vreo corespondenţă între subiectivitatea experienţei religioase şi obiectivitatea obiectului ei ?”

Astfel pusă, întrebarea îşi şi presupune răspunsul simplist : obiectul experienţei – Dumnezeu – ar fi numai un aspect imanent sufletului, o esse in anima. Omul ar intra în dialog cu elementele propriului său psihic, le-ar romantiza, şi şi-ar face din ele o mitologie.

Eroarea constă în introducerea unei distanţe speculative între experienţă şi obiectul ei; pe când experienţa religioasă este concomitent şi manifestarea propriului ei obiect.

Nu e o chestiune de conformitate între experienţa duhovnicească şi realitatea duhovnicească, pentru că experienţa chiar este această realitate.

Sublinierile cu italice aparţin autorului.

Iubirea fără iubit

Că dragostea nu e un sentiment sau o emoţie, o spune şi cel mai mare teolog ortodox în viaţă.

Celebrul Capitol 13 din Epistola a 2-a către Corinteni a Ap. Paul dă o definiţie a dragostei care de obicei este interpretată în sensul sentimentalist pietist reformist, care a contaminat şi ortodoxismul modern.

Or, dacă citeşti fără prejudecăţi, vezi că dragostea paulină seamănă mai mult cu speranţa fără obiect a lui Mihai Şora, decât cu sentimentul siropos în care o înţeleg marea majoritate a oamenilor. Ea “nu cade niciodată” din acelaşi motiv : nu are un obiect exterior sieşi, sau se are pe sine ca obiect.

Aici se potriveşte cu definiţia Vieţii lui Michel Henry, care “se încearcă pe sine” în “carnea” ei “fenomenologică”, în “ipseitatea” ei.

Iubirea de sine

Iubirea de sine are o reputaţie pe cât de proastă, pe-atât de nemeritată. (Ca mine !)

Dar cineva tot îşi propune s-o reabiliteze, şi-anume Erich Fromm, pe nişte linii cât se poate de logice.

În primul rând, ura de sine vine dintr-o înţelegere moralistă greşită şi, din păcate, generalizată, a creştinismului. E confundată cu modestia şi cu altruismul; sau cu narcisismul freudian.

Dar cum să fii altruist, dacă nu eşti … egoist, mai întâi ?!

Stă scris în Carte : „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (chiar, ca glumă proastă : cum ar interpreta versetul ăsta un …

Diferenţa dintre iluzie şi speranţă

Mihai Şora face diferenţa în următorul fragment dintr-un interviu luat de Robert Şerban :

R.S.: Recunoasteti în carte ca sunteti optimist si ati fost toata viata. Avem motive sa de optimism?

M.S.: Exista o vorba: dum spiro, spero! Optimismul e o speranta. Speranta e o disponibilitate, o deschidere fara obiectiv.

R.S.: În carte (cartea de interviuri luate de L. Dragomir) faceti diferenta între iluzie si speranta când vorbiti despre