ANAMORF

IntraOdiseea

Magia erotică (IX)

Despre magie ca psihosociologie generală

Magia erotică a lui Giordano Bruno, deşi destul de puţin ortodoxă, ne-a permis să privim îndeaproape consecinţele extreme la care putea să ajungă identitatea de substanţă şi de operaţiuni dintre eros şi magie.

Va trebui să ne întoarcem îndărăt şi să ne interogăm încă o data asupra înrudirii dintre eros şi magie, şi anume: unde sfirşeşte erosul, unde începe magia ? Răspunsul pare foarte simplu : în chiar momen­tul manifestării erosului se manifestă şi magia. De aceea, magia erotică reprezintă, în fond, gradul zero al oricărei magii.

Ne mai rămîne să aprofundam definiţia magiei ca operaţiune spirituală. Este vorba, în orice caz, de un postulat tranzitiv, ceea ce ne îngăduie să spunem că orice altă operaţiune spirituală este, în acelaşi timp, magică. Or, activitatea pneumatică naturală cea mai simplă, aceea care intervine în orice proces intersubiectiv, este erosul, ceea ce implică faptul că toate fenomenele erotice sînt, în acelaşi timp, fenomene magice, în care individul joacă fie rolul de manipulator, fie pe acela de manipulat, fie de instrument de manipulare.

Ca un subiect să participe la operaţiuni magice, nu e nevoie ca ideea însăşi de magie să depăşească pragul conştiinţei sale. În fond, de vreme ce nu există act care să nu implice, într-un fel sau altul, o mişcare a pneumei, se poate spune chiar că întreaga existenţă a unui individ se orînduieşte în sfera magiei naturale. Iar pentru că relaţiile dintre indivizi sînt reglate după nişte criterii „erotice”, în sensul cel mai larg al acestui adjectiv, societatea umană, la toate nivelurile sale, nu este ea însăşi decît magie în acţiune. Chiar fără a fi conştientă, fiecare fiinţă care, datorită alcătuirii lumii, este inserată într-un releu intersubiectiv, participă la un proces magic. Operatorul este singurul care, avînd conştiinţa ansamblului acestui mecanism, se constituie mai întîi ca observator al relaţiilor intersubiective, realizînd simultan o cunoaştere, din care înţelege, mai apoi, să tragă profit.

Toate acestea se aseamănă într-un mod foarte straniu concepţiei despre „procesul de transfer” al lui Jacques Lacan, pentru care lumea însăşi nu e decît un imens aparat de schimburi intersubiective, unde fiecare, la rîndul său, joacă rolul pacientului ori al analistului. Cît despre practicianul însuşi, fără ca Lacan s-o expună expressis verbis, el ocupă o poziţie analogă aceleia a operatorului lui Bruno : sesizînd mecanismul lumii, înţelegînd că lumea nu e decît o maşină-de-transferuri, observă toate relaţiile spre a trage din ele un profit. Bineînţeles, se presupune că acest profit îl transferă asupra pacien­tului, ca să-i aducă vindecare.

(va urma)

2010/01/31 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: