ANAMORF

IntraOdiseea

Lipsa de experienţă

Giorgio Agamben, deşi stângist, scrie nişte texte pentru care l-ar invidia şi-un conservator înrăit… Iată un prim fragment, tradus din „Distrugerea experienţei”, după care urmează comentariul traducătorului :

Chestiunea experienţei mai poate fi abordată astăzi numai prin a recunoaşte că experienţa … nu ne mai este accesibilă. Pentru că, aşa cum omul modern a fost privat de propria-i biografie, tot aşa şi experienţa i-a fost expropriată. Într-adevăr, incapacitatea lui de a avea, şi de a comunica, experienţe, este probabil una din puţinele certitudini de sine pe care le mai poate revendica.

Încă din 1933, Walter Benjamin a diagnosticat corect această „sărăcie de experienţă” a epocii moderne; el i-a localizat originea în catastrofa Primului Război Mondial, de pe ale cărui câmpuri de luptă

oamenii s-au întors … reduşi la tăcere – nu mai bogaţi, ci mai săraci în experienţă comunicabilă… Ceea ce 10 ani mai târziu avea să se reverse, prin torentul cărţilor de război, era orice, numai experienţă directă nu. Şi asta nu era nici măcar ceva remarcabil. Pentru că niciodată nu fusese experienţa contrazisă mai deplin, decât în strategia militară de către tactică, în economie de către inflaţie, în corporalitate de către mecanizare, în morală de către cei de la putere. O generaţie care mersese la şcoală în tramvaie trase de cai, stătea acum sub cerul deschis, într-o zonă rurală, în care nimic nu mai rămăsese neschimbat în afara norilor. Iar sub aceşti nori, în câmpul de forţă al torentelor nimicitoare şi al exploziilor, se afla micul, fragilul corp uman.

Astăzi, totuşi, ştim că distrugerea experienţei nu mai necesită o catastrofă : este suficientă acea viaţă zilnică, agitată, din orice oraş. Pentru că ziua obişnuită a omului modern nu mai conţine practic nimic care să se mai poată traduce în experienţă. Nici cititul ziarului, cu abundenţa sa de ştiri complet fără legătură cu viaţa lui, nici statul minute în şir la volan, într-un ambuteiaj. Nici călătoria prin lumea subterană a metroului, nici demonstraţia care brusc blochează strada. Nici statul la coadă la vreun ghişeu, nici vizitarea Ţării Leneşilor de la supermarket, nici acele eterne momente de promiscuitate tâmpă printre străini, în lifturi şi în trasportul în comun. Omul modern se întoarce seara acasă obosit de o grămadă de evenimente, dar nici unul din ele nu se va transforma în experienţă, oricât de distractiv sau de plictisitor, de neobişnuit sau de banal, de dureros sau de plăcut.

Această intraductibilitate în experienţă e aceea care face acum existenţa de zi cu zi intolerabilă – ca niciodată înainte –, mai degrabă decât o presupusă proastă calitate a vieţii, sau decât lipsa ei de sens în comparaţie cu trecutul (din contră, probabil existenţa cotidiană n-a fost niciodată mai plină de evenimente cu sens ca acum.) Abia în secolul XIX găsim primele indicaţii literare ale acestei apăsări cotidiene, iar câteva binecunoscute pagini din „Sein und Zeit” despre „banalitatea” cotidianului (în care societatea europeană interbelică s-ar fi regăsit pe loc) n-ar fi avut, pur şi simplu, nici un sens, nici măcar cu numai un secol mai devreme.

Asta se întâmplă exact pentru că cotidianul – nu neobişnuitul – era materia brută a experienţei, pe care fiecare generaţie o transmitea celei următoare. De unde inautenticitatea poveştilor de călătorii şi a bestiarelor medievale; în nici un sens „fantastice”, ele demostrează numai că neobişnuitul nu putea fi în nici un fel tradus în experienţă. Fiecare eveniment, oricât de comun şi de insignifiant, devenea astfel grăuntele de nisip în jurul căruia experienţa îşi depunea autoritatea, ca o perlă.

Pentru că experienţa se corelează necesar nu cu cunoaşterea, ci cu autoritatea – adică cu puterea vorbelor şi a naraţiunii; şi nimeni nu mai pare să aibă acum suficientă autoritate ca să garanteze adevărul unei experienţe; şi dacă o are, nici nu i-ar trece prin minte că această autoritate i se înrădăcinează într-o experienţă. Dimpotrivă, este o caracteristică a timpului prezent că autoritatea se fondează pe ceea ce nu poate fi experimentat, şi nimeni n-ar accepta validitatea unei autorităţi, a cărei unică solicitare de legitimitate este experienţa.

De unde dispariţia maximei şi a proverbului, care erau înfăţişarea sub care experienţa stătea ca autoritate. Ceea ce le-a înlocuit, sloganul, este proverbul unei umanităţi a cărei experienţă s-a pierdut.

Asta nu înseamnă că azi nu mai există experienţe, ci că ele se actualizează în afara individualului. Şi este interesant că individul le observă numai, cu uşurare. Din acest punct de vedere, o vizită la un muzeu, sau la un loc de pelerinaj turistic, este deosebit de instructivă. Faţă în faţă cu una din cele mai mari minuni ale lumii, majoritatea zdrobitoare a oamenilor n-au nici cea mai mică dorinţă de a le experimenta, preferând ca aparatele de fotografiat să o facă în locul lor.

Bineînţeles că scopul nu e de a deplânge acestă stare de fapt, ci de a lua act de ea. Pentru că, poate, în adâncul acestui refuz al experienţei, care pare lipsit de sens, este îngropat un grăunte de înţelepciune, în care putem întrevedea germenele viitoarei experienţe.

Îmi pare rău de Agamben, ca şi de toţi conservatorii cinstiţi, dar … n-au dreptate.

Şi eu am crezut multă vreme într-un rai al Vechiului Regim, pierdut odată cu modernitatea…

Este drept că există lucruri esenţiale, în societăţile tradiţionale, care trebuie neapărat recuperate. Dar nu atât de multe cum vor conservatorii, şi nici atât de evidente. Ci mai degrabă mai subtile, mai trecute cu vederea chiar şi de cei care le trăiau (le „experimentau”) cu naturaleţe.

Experienţa n-a dispărut, în timpurile noastre, ci … a luat-o razna ! E cam la fel cu emanciparea femeilor (sper să nu se supere eventualele cititoare) : dacă înainte erau prea serioase, de nu puteai face nimic cu ele fiindcă imediat îţi dădeau peste mână, acuma ele … prea se culcă cu toţi !

Experienţa a devenit prea superficială; prea se consumă repede. Şi din cauza asta s-a multiplicat până la nemairecunoaşterea ei – prin diluţie, nu prin disoluţie; avem de-a face cu o inflaţie a ei, nu cu o dispariţie. S-a trecut în extrema cealaltă, dacă vreţi. Unde înainte experienţa era prea statică (societăţile „reci”, „îngheţate” ale lui Claude Levi-Strauss), acum a ajuns prea dinamică („omul recent” al lui H.-R. Patapievici).

Dar ruptura dintre modernitate şi restul istoriei rămâne. Ca şi întrebarea ce e de făcut şi de recuperat…

2010/02/02 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: