ANAMORF

IntraOdiseea

Fantezie şi experienţă

Agamben glosează, tot acolo, cu un mini-eseu macro-revelator numit „Fantezie şi experienţă”, de a cărui traducere vă puteţi bucura courtesy of ANAMORF :

Nimic nu poate transmite mai bine dimensiunea schimbării care a avut loc în înţelegerea experienţei ca inversarea statutului imaginaţiei. Imaginaţia, care este acum eliminată din cunoaştere ca fiind „ireală”, era pentru antichitate mediul de cunoaştere suprem. Ca intermediar între simţuri şi intelect, permiţând, în fantezie, unirea dintre forma sensibilă şi intelectul potenţial, ea ocupa, în cultura antică şi medievală, exact acelaşi rol pe care cultura noastră îl atribuie experienţei. Departe de a fi ceva ireal, mundus imaginabilis îşi avea realitatea deplină între mundus sensibilis şi mundus intelligibilis, şi era chiar condiţia comunicării dintre ele – adică a cunoaşterii.

Şi cum, după antici, imaginaţia era aceea care formează imaginile onirice, se explică astfel relaţia particulară cu adevărul pe care visele o aveau în antichitate (ca divinaţia per somnia), şi cu cunoaşterea eficace (ca tratamentul medical per incubationem). Ceea ce e încă adevărat în culturile primitive. Devereux relatează că indienii Mojave cred că puterile şamanice şi cunoaşterea miturilor, ca şi acţiunile şi incantaţiile care se referă la ele, sunt dobândite în vise. Şi că, mai mult, dacă ele ar fi dobândite în stare de veghe, ar rămâne sterile şi ineficace, până când ar fi visate :

Un şaman, care îmi permisese să-mi notez şi să învăţ incantaţia sa rituală terapeutică, mi-a explicat că nu voi avea aceeaşi putere de a vindeca, din cauză că eu nu împuternicisem şi activasem incantaţiile sale prin învăţarea lor onirică.

În interiorul formulei cu care aristotelismul medieval definea funcţia mediatoare a imaginaţiei (nihil potest homo intelligere sine phantasmate), omologia dintre fantezie şi experienţă este încă perfect clară. Dar odată cu Descartes şi cu naşterea ştiinţei moderne, funcţia fanteziei este asumată de noul subiect al cunoaşterii : ego cogito (a se observa că în vocabularul tehnic al filozofiei medievale, cogitare se referea mai degrabă la discursul imaginaţiei decât la actul de a înţelege). Între noul ego şi lumea fizică, între res cogitans şi res extensa, nu mai este nevoie de mediere.

Expropierea imaginaţiei care a rezultat este evidenţiată de noul mod de a caracteriza natura: în timp ce în trecut nu era un lucru „subiectiv”, ci mai degrabă coincidenţa dintre subiectiv şi obiectiv, dintre intern şi extern, dintre sensibil şi inteligibil, acum primează caracterul ei combinatoriu şi halucinatoriu, căruia antichitatea îi dădea o importanţă secundară.

De unde era subiectul experienţei, fantasma a devenit subiectul alienării mentale, al viziunilor şi al fenomenelor magice – cu alte cuvinte, a tot ce este exclus din experienţa reală.

Se vede că Agamben îl concura serios pe-atunci (anii ’70), pe Culianu al nostru, în materie de fantasmologie premodernă !

2010/02/03 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: