ANAMORF

IntraOdiseea

Amorul curtenesc medieval şi sado-masochismul modern (II)

Şi partea a doua, cu sado-masochismul :

Dar, odată ce imaginaţia a fost exclusă din experienţă, ca fiind ireală, iar locul i-a fost luat de către ego cogito (devenit acum subiectul dorinţei, „ens percipiens ac appetens”, în cuvintele lui Leibniz), statutul dorinţei se schimbă radical : devine esenţial insaţiabil. În acelaşi timp, fantasma, care media şi garanta tangibilitatea obiectului dorinţei (permiţându-i să fie experimentat), acum devine chiar suma intangibilităţii lui (a neexperimentabilităţii obiectului).

Astfel, în Sade (invers decât la medievali), Eul doritor, excitat de fantasmă („il faut monter un peu son imagination”, reiterează personajele marchizului), găseşte înaintea lui numai un corp, un obiectum, pe care nu-l mai poate decât consuma şi distruge, fără să se mai satisfacă (subiectul, Eul) vreodată, de vreme ce în el (în obiect) fantasma este infinit de evazivă şi de ascunsă.

Expulzarea imaginaţiei din sfera experienţei desparte de tot ceea ce Eros – ca fiu al lui Poros şi al Peniei – unea în el : dorinţa (legată de imaginaţie, insaţiabilă şi fără hotar) şi nevoia (legată de realitatea corporală, măsurabilă şi teoretic capabilă de a fi satisfăcută), într-un asemenea fel încât cele două nu mai pot coincide niciodată într-un subiect. Ca subiect doritor, omul lui Sade îl vede întotdeauna pe alt om ca pe un subiect al nevoii, pentru că nevoia nu e nimic altceva decât forma inversă a propriei sale dorinţe, şi a totalităţii ei de alteritate esenţială. Chiar această schismă din eros este exprimată cel mai acut de Julliete atunci când, vorbind de dorinţa specială a cavalerului, ea exclamă : „Luaţi, pe loc, dacă doriţi : dvs. aveţi poftă, eu am nevoie.

De unde necesitatea perversiunii din universul lui Sade, care, prin unirea nevoii cu dorinţa, converteşte frustrarea esenţială a dorinţei în plăcere. Pentru că ceea ce perversul recunoaşte este chiar propria lui dorinţă (pentru ceea ce nu-i aparţine), care apare în celălalt ca nevoie. El i-ar fi putut răspunde Juliettei : „Ceea ce tu simţi, ca înstrăinare intimă a unei nevoi corporale, este ceea ce eu simt, ca intimitate înstrăinată a dorinţei”. Dacă în Sade există plăcere şi bucurie; dacă, în romanele lui, trăieşte o versiune contorsionată a proiectului pur, edenic, al poeziei stilnovo şi trubadureşti – în ciuda a orice, şi cu toată expropierea experienţei pe care el o întrupează, atât de profetic, în delirul repetitiv al personajelor sale -, este datorită perversiunii, care, în erosul lui Sade, îndeplineşte aceeaşi funcţie pe care poezia stilnovo o încredinţase fantasmei şi femeii-înger.

Aici „e” mai multe de comentat…

În primul rând, societatea modernă nu e lipsită de fantasme, tot aşa cum nici societatea pre-modernă nu era lipsită de … „sado-masochism” ! Acesta din urmă ipostaziază starea de cădere a acestei existenţe : materia, corporalitatea, a devenit un scop în sine, în loc să rămână un simplu instrument al spiritului. Care nici el n-a dispărut, ci s-a pseudomorfozat în … chiar lipsa lui însuşi !

Sigur, modernitatea se caracterizează prin ducerea la extrem a acestei lipse, prin postularea ei ab initio. Dar nici societatea tradiţională nu era mai brează : în ea, spiritul (fantasma lui Agamben) avea, într-adevăr, un loc privilegiat, dar era privit … materialiceşte, ca să spun aşa; adică era considerat ca fiind doar o altă formă de materie (de substantia), cum ar fi energia în care se transformă materia la viteza luminii (sau la pătratul acesteia), după formula lui Einstein.

Această nemairecunoaştere a fantasmei ca făcând parte din experienţa reală, concretă, a dus, în mod (aparent) paradoxal, nu numai la pervertirea ei (gen imaginarul morbid al unui Sade), ci şi la … proliferarea ei (aproape) la infinit ! Ce altceva sunt toate mass media ale noastre cele de toate zilele, dacă nu nişte producătoare şi conductoare de fantasme ce nu s-au mai văzut pe lumea asta ?

Cei care au realizat (că) împlinirea (e) pur spirituală, duhovnicească, au fost dintotdeauna foarte puţini… Stilnoviştii macaronari nu erau decât o (altă) excepţie care confirmă regula materialismului idolatru tipic existenţei noastre.

Dar mai e problema cu psihanaliza dorinţei… Aici e-aici. Fantasma e o formă a dorinţei, şi cum ea se-ascunde-n spatele corporalităţii, eu am neapărată nevoie de un altul obiectual (transformat în obiect) pentru a-mi satisface această dorinţă. Ca şi cum această alteritate materială ar poseda, sau chiar ar fi ea însăşi, cheia împlinirii dorinţei mele. Aici lucrurile încep să semene cu reciprocitatea mimetică a lui Girard : vreau numai ce-are altul, şi nu mă satur nici dacă ajung să posed ceea ce-am vrut.

2010/02/04 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: