ANAMORF

IntraOdiseea

Anatomia unei catastrofe (I)

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

Titlul comunicării mele este „Anatomia unei catastrofe”.

Pentru un discurs ţinut în faţa unei audienţe de oameni savanţi, titlul ales de mine este deopotrivă prea pretenţios şi prea, cum să spun, prăpăstios. Este pretenţios pentru că, deşi vorbesc de o anatomie, nu am în fond nici o descriere definitivă să vă propun : aici nu veţi auzi nimic cu adevărat ştiinţific. Este prăpăstios pentru că, dacă e vorba de o catastrofă, ea nu este una obiectivă, cum sunt bunăoară „catastrofele” de care se ocupă teoria catastrofelor, elaborată de matematicianul Rene Thom, ci una pur subiectivă : îmi dau foarte bine seama că alţi observatori ar putea spune că aici nu este vorba de nici o catastrofă. Nu mai puţin, probabil că vor fi cîţiva oameni, în această sală, care să admită, cu mine, că modul în care societatea românească a ieşit din cei 50 de ani de dictatură comunistă poate fi descris în termeni de catastrofă.

Este, cel mai vizibil, o catastrofă de civilizaţie : de la ruina economiei la dezastrul relaţiilor publice, România postcomunistă arată ca o tară devastată, deopotrivă, de un război şi de o ocupaţie — străină sau internă, cum vreţi s-o luaţi.

Dar este şi o catastrofă mai puţin vizibilă, pe care aş numi-o identitară : paraginii materiale, din jur, îi corespunde, dezolant de precis, o recrudescenţă a mitocăniei sufleteşti, o lipsă de maniere sociale, o instinctivă vociferare de tip ţaţă, o conivenţă agresivă cu moravurile ţoapei, care, toate împreună, trădează o criză de identitate profundă.

Teza comunicării mele se referă la ceea ce eu percep a fi o catastrofă identitară : si voi încerca să supun atenţiei Dumneavoastră ideea că noi trăim azi conştiinţa prăbuşirii modelului identitar, pe care elitele intelectuale si politice româneşti l-au elaborat, începînd cu prima jumătate a secolului al XlX-lea, model identitar pe care o politică fericită l-a făcut să rodească, sub forma marilor si auroralelor momente ale istoriei noastre naţionale, din a doua jumătate a aceluiaşi secol.

Am să încep de la o percepţie nemijlocită care, poate, se va bucura de încuviinţarea Dumneavoastră : România post-totalitară este — de la oameni pînă la instituţii, de la sănătatea naturii pînă la eficacitatea economiei — o paragină; întrebarea imediată este, fireşte, cine e autorul acestei paragini. Răspunsul, cum probabil vă aşteptaţi, nu implică o persoană anume, ci, cum probabil nu vă aşteptaţi, implică ceea ce în termeni medicali se numeşte o anamneză : adică o reevaluare istorică. Şi vă supun atenţiei două căi de prezentare a simptomatologiei :

(i) prima cale susţine că sursa catastrofei este momentul dificil în care s-a produs bolşevizarea ţării, moment care corespundea unei prefaceri interne a modelului identitar românesc;

(ii) a doua cale de alcătuire a simptomatologiei sugerează că, din varii motive, fuziunea dintre modelul identitar al elitelor care au creat Statul românesc modern şi tipul identitar al maselor ţărăneşti – care au fost chemate pentru prima oară, la expresie politică, prin votul universal acordat în 1919 — a reprezentat un eşec de proporţii; iar acest eşec a paralizat, pe termen lung, rezistenţa fibrei sufleteşti la ispitele magice ale autoritarismului.

Teza neşansei istorice

Potrivit primei anamneze, sursa catastrofei este bolşevizarea ţării într-un moment dificil. Dificil, în ce sens ?

Ca să înţelegem acest aspect, vă propun să aruncăm o scurtă privire asupra originilor istoriei moderne la români.

(va urma)

2010/02/10 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: