ANAMORF

IntraOdiseea

Anatomia unei catastrofe (II)

(continuare)

În 1829, an cunoscut la noi după numele păcii de la Adrianopol, Principatele române capătă dreptul de a ieşi de sub monopolul comercial turcesc, şi de a poseda autonomie administrativă. E poate util să reamintesc că această deschidere a fost obţinută sub ocupaţie rusească, după cum sub preşedinţia unui consul general rus, Minciaki, preşedinte asupra divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, s-a redactat şi prima constituţie modernă a românilor, mă gîndesc la „Regulamentul Organic”. Din acest moment, 1829, iniţiativa istorică este preluată, în Principate, de logica modernizării capitaliste, care implica apariţia si consolidarea anumitor instituţii-cheie : si anume, a instituţiilor statului laic occidental, a pieţei libere şi a societăţii civile.

În termeni de filosofia culturii, instituţiile ţării au trebuit să treacă, într-un timp foarte scurt, de la orizontul organicist hieratic bizantin, la rigorile contractual individualiste carolingiene. Să subliniem că, din punct de vedere metafizic, Occidentul latin părăseşte definitiv orizontul intelectual bizantin, odată cu formularea argumentului ontologic, de către sfîntul Anselm de Canterbury în 1078.

Acum, din punct de vedere istoric, distanta temporală dintre instituţiile bizantine şi cele carolingiene era de cîteva secole. Acest decalaj a fost resorbit, în numai cîteva decenii, prin activitatea instituţională a generaţiei paşoptiste. Oamenii acestei generaţii au fost formaţi în marile centre universitare occidentale, au aparţinut celor mai influente loji masonice ale vremii, şi au putut astfel dispune, pentru acţiunea lor politică, de subtile pîrghii de sprijin internaţional. Europa era cu Ţările Române, pentru că elita politică românească se afla deja în Europa. Cel mai puternic aliat al destinului românesc, pînă după Pacea de la Versailles, au fost legăturile personale, masonice sau de altă natură, pe care clasa noastră politică le-a întreţinut cu vîrfurile de decizie ale politicii europene.

Acestea fiind spuse, trebuie să spunem apăsat că ideile şi energia acestei generaţii (şi a continuatorilor ei) au realizat cea mai spectaculoasă revoluţie instituţională românească. Din punct de vedere cultural, rezultatele acestei renaşteri instituţionale au fost decisive pentru formularea conceptului modern de cultură românească; în fond, întreg conţinutul creaţiei culturale româneşti moderne este legat de această fertilă înnoire instituţională.

Dar, alături de decalajul dintre vîrstele stilurilor instituţionale bizantin şi carolingian, mai exista unul, încă mai semnificativ : acela dintre vîrsta istorică a instituţiilor care se creau atunci, după model occidental, şi vîrsta istorică a majorităţii populaţiei româneşti, care era, la acea dată, un popor de ţărani, în proporţie de peste 90%.

Pierre Chaunu afirma undeva că 85% din locuitorii Europei clasice trăiau nu în secolul al XVII-lea, ci în cadrul, de mai multe secole neschimbat, al comunităţii senioriale. Ei bine, peste 80% din locuitorii Statului modern românesc trăiau, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, într-un timp pe care Lucian Blaga l-a numit, oarecum metaforic, pre-istoric, iar Mircea Eliade, dintr-un punct de vedere etnologic-religios, neolitic. Rezumînd, dacă Occidentul secolului al XVII-lea cunoştea un decalaj intern, de virstă istorică, de cîteva secole, România de la sfîrşitul secolului al XlX-lea trăia un decalaj intern de vîrsta istorică de mai bine de, să zicem, un mileniu.

E limpede că nici un Stat modern nu poate funcţiona satisfăcător cu o populaţie predominant „neolitică”. Economic vorbind, gospodăria, centrată autist pe familie şi pe schimburile intrasăteşti, trebuia înlocuită cu o economie bazată pe liberul schimb, al unei pieţe care nu mai era centrată pe sat, şi a cărei logică pretindea să nu mai fie centrată, în principiu, nici măcar pe statul naţional. Din punct de vedere politic, un popor de ţărani atemporali trebuia transformat într-o naţiune istorică de cetăţeni. Satul, adică, trebuia transformat într-un Stat, bazat pe principii radical diferite de cele ale societăţii săteşti tradiţionale.

Acest proces poate fi descris prin următoarea imagine intuitivă : sufletul rural românesc fusese solidar cu trupul Satului; schimbarea istorică produsă de modernizarea accelerată a României a impus acestui suflet rural să îşi schimbe adăpostul, adică trupul în care pînă atunci trăise. Şi anume, sufletul românesc a trebuit să treacă din trupul Satului tradiţional ţărănesc în trupul Statului capitalist modern. Procesul prin care un acelaşi suflet trece în mai multe trupuri succesive este descris în morfologia religiilor sub numele de metensomatoză.

Fireşte, această trecere implică o enormă şi foarte dureroasă adaptare culturală: este, în mic, un soi de nouă etnogeneză culturală. Din acest motiv, procesul modernizării a reprezentat o adîncă prefacere identitară. Nu a fost, în opinia mea, o schimbare de arhetip identitar, ci una de atribut identitar. Împrejurare tradusă prin convulsiile la care a fost supusă conştiinţa identitară românească. Oricine inspectează literatura chestiunii specificului naţional — care este, în fond, singura temă centrală a culturii noastre — îşi poate da seama de caracterul dramatic al prefacerii identitare şi de profundele sfîşieri lăuntrice care au însoţit-o.

Avînd acum imaginea metensomatozei în minte, pot formula rezultatul primei anamneze în felul următor : momentul istoric precis în care s-a produs catastrofa bolşevizării României a fost exact cel în care procesul trecerii sufletului rural-neolitic de la trupul sătesc la cel statal era tocmai in curs de desfăşurare. Or, ocupaţia sovietică a pornit, imediat după 1945, la distrugerea sistematică a celor două adăposturi trupeşti: trupul Satului a fost distrus printr-o colectivizare forţată, prin deportări sociale, confiscări de bunuri, asasinate şi prin destrămarea rînduielii umane săteşti, iar Statul democratic capitalist a fost înlocuit cu Statul totalitar colectivist. Cît despre societatea civilă, printr-o represiune sîngeroasă nemaiîntîlnită în istoria românească, aceasta a fost fie eliminată, fie transformată într-o clientelă înspăimîntată şi supusă. Sufletul, potrivit imaginii propuse, a rămas vagant.

(va urma)

2010/02/10 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un comentariu

  1. De-aici se vede că suntem o populaţie de ţărănoi neolitici, imposibil de educat…

    Păi cum să aibă succes modernizarea şi occidentalizarea, în condiţiile astea ?!

    Comentariu de ANAMORF | 2010/02/11


Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: