ANAMORF

IntraOdiseea

Anatomia unei catastrofe (III)

(continuare)

Acesta este momentul în care Statul totalitar şi-a început acţiunea de reconvertire şi modelare în masă a suletului românesc.

Ştie oricine că scopul unui regim totalitar este de a transforma o naţiune de cetăţeni liberi într-o populaţie de susţinători fanatici, fidel aservită principiului autist al Conducătorului. Combinînd represiunea violentă cu servitutea economică, adică îndemnurile bîtei cu persuasiunea mizeriei, regimul comunist din România a reuşit să impună rătăcitorului suflet colectiv acea modelare care corespundea cel mai bine intereselor sale de aservire si dominare totală. Surprins între două întrupări succesive, fragilitatea sufletului vagant a fost extremă; ceea ce a făcut ca şi ravagiile aservirii totalitare să fie, la el, mai pronunţate. Astfel s-ar putea explica, potrivit primei anamneze, pululaţia omului nou în peisajul postdecembrist. În esenţă, slaba noastră rezistenţă la ravagiile totalitare a fost un ghinion : o neşansă istorică. Această cale de a ne reaminti cine suntem are drept corolar teza optimistă potrivit căreia, dacă bolşevizarea ţării s-ar fi produs după schimbarea atributului identitar (altfel spus, după încheierea cu succes a metensomatozei), atunci prezenţa statistică a omului nou, în România, ar fi fost mai redusă, iar paragina noastră politică, socială şi instituţională — mai puţin dramatică.

Avantajele subiective ale tezei neşansei istorice sunt multiple. In primul rînd, ne permite să dăm vina pe alţii : de vină a fost războiul şi spiritul cedărilor de la Ialta; de vină au fost sovieticii si lipsa de simţ naţional a comuniştilor din interior, care şi-au trădat ţara, făcînd jocul intereselor sovietice în România (aici e rituală menţionarea numărului mare de alogeni în structura iniţială a Partidului Comunist din România).

În al doilea rînd, ne permite să explicăm degradarea catastrofală a comportamentului social prin mecanisme subtile si incontrolabile, cum ar fi afirmaţia că sufletul nostru colectiv a fost supus unei reeducări represive de tip „fenomenul Piteşti”. Dacă inversiunea psihică era obţinută de torţionarii de la Piteşti printr-o îndoctrinare efectuată pe carnea deschisă, la propriu, prin tortură, alterarea psihică a sufletului nostru colectiv s-ar fi obţinut prin combinarea celei mai sfruntate şi mai mincinoase propagande cu o represiune socială sistematică si difuză.

Al treilea avantaj subiectiv stă în împrejurarea că această anamneză favorizează foarte populara teorie, printre români, a conspiraţiei antiromâneşti universale. Oricare din aceste trei „avantaje subiective” nu se bazează pe vreun fals : în grade diferite, fiecare participă la o formă sau alta a adevărului istoric. Din punctul meu personal de vedere, dezavantajul moral major al acestui tip de anamneză priveşte imposibilitatea de a funda în ea un sentiment lipsit de ambiguitate al responsabilităţii individuale. Alţii sunt de vină, noi am fost doar victime, România e mereu prost plasată, toată lumea ne urăşte şi aşa mai departe, la nesfîrşit.

Teza modernizării eşuate

În fine, există şi un alt tip posibil de anamneză.

Primul gen de reevaluare istorică vorbea de voinţa de „identitate modernă” a elitelor, dar nu sufla nici o vorbă despre rezistenţa la modernizare a celor 80 de procente rurale. Anamneza pe care o propun acum porneşte, dimpotrivă, de la poziţia antioccidentală şi antimodernistă a unei însemnate părţi a elitelor intelectuale româneşti, şi are în vedere rezistenţa „României profunde” la occidentalizarea modelului său identitar. Potrivit acestei viziuni, revoluţia instituţională, realizată prin crearea Statului românesc modern, nu a fost nimic altceva decît un atac la specificul naţional, o operă de stricare a sufletului nostru tradiţional. După Nicolae Iorga, constituţia românilor trebuie extrasă nu din modelele occidentale contemporane, ci din ideile fundamentale, pe baza cărora trăieşte conştiinţa noastră, izvorîte „din conştiinţa populară [de] la 1300”. Potrivit autorilor care au ilustrat, cu deosebit talent literar, această viziune regresivă, în special democratismul şi individualismul occidental erau văzute ca deosebit de periculoase pentru integritatea spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş. Această tradiţie de interpretare pleacă de la ideea că Statul românesc modern reprezenta o transplantare străină, fără aderentă la specificul naţional, ba chiar una contrară înclinaţiilor reale ale „României profunde”. Pe scurt, criticii modernizării României au crezut cu toţii că sufletul românesc este incompatibil cu spiritul modernităţii, a cărui descoperire, începînd cu secolul al XVII-lea, este datorată în întregime Occidentului. Altfel spus, schimbarea de atribut identitar propusă de adepţii modernizării României era interpretată de criticii ei ca o desfiinţare identitară. Argumentul cel mai des invocat era inadecvarea formelor împrumutate la fondul autohton, iar procesul schimbării atributului identitar era descris, de criticii modernizării, în termeni de violenţă si dezrădăcinare.

Este foarte adevărat că opera generaţiei paşoptiste a fost o operă de impunere instituţională, o operă de import masiv al unor forme şi proceduri instituţionale inventate aiurea. Nu mai puţin, orice grefă este străină de organismul căreia i se aplică, dar succesul transplantării implică asimilarea ei, în circuitul funcţional al organismului, ca pe un organ propriu. Din acest motiv, revoluţia instituţională impusă de generaţia paşoptistă a trebuit să fie, în partea ei cea mai remarcabilă, o operă de creaţie organică. Este însă perfect adevărat că, la această operă, cele 80 de procente ţărăneşti nu au participat legislativ în nici un mod, în special datorită votului cenzitar care era atunci în vigoare.

Las în seama fiecăruia dintre Dumneavoastră să aprecieze dacă votul cenzitar a dăunat sau nu inventării şi creării României moderne; în ce mă priveşte, eu cred că modernizarea României a fost posibilă datorită întîlnirii fericite dintre un sistem bazat pe votul cenzitar şi o clasă supusă censului, care a fost deopotrivă inteligentă, devotată sincer ideii de progres naţional şi, în plus — „amănunt” indispensabil —, generoasă.

(va urma)

Anunțuri

2010/02/11 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

1 comentariu

  1. În schimb, cred în inadecvarea formelor occidentale la fondul băştinaş, fără ca asta să facă din mine vreun antioccidental inflamat, ca Iorga & Co. Adică, poţi remarca nepotrivirea de caracter dintre noi şi Apus, fără ca să cazi în cine ştie ce misticism, declarat ca tradiţionalist şi izolaţionist, dar, în realitate, pur resentimentar.

    Şi-n „cestiunea” votului cenzitar îl susţin pe Patapişcovici; răposatul Zigu Ornea, cu stângismul său rupt de realitate, îl contrazicea.

    Comentariu de ANAMORF | 2010/02/11


Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: