ANAMORF

IntraOdiseea

Anatomia unei catastrofe (IV)

(continuare)

Ei bine, punctul nodal al celui de-al doilea mod de a reevalua simptomatologia istorică a paraginii noastre naţionale stă în semnificaţia acordată votului universal. Să reamintim că, dacă înainte de Războiul de Întregire votau numai în jur de o sută de mii de oameni, în 1926, spre pildă, votau 3,5 milioane. A fost acest imens progres numeric şi un progres politic ? Anamneză modernităţii eşuate susţine că nu. O dată cu ieşirea la vot a „României profunde”, viaţa socială românească a cunoscut o bruscă degradare politică, ce s-a accentuat continuu, fără soluţie de continuitate, pînă dincolo de ultimele alegeri libere, care însă au fost grosolan falsificate, din 19 noiembrie 1946. Votul universal a adus în viaţa politică românească populismul, autoritarismul şi ideea nefericită că existenţa unui lider carismatic este indispensabilă desfăşurării unei vieţi politice eficace. În fond, se credea că eficacitatea şi moralitatea politică sunt strîns legate de desfiinţarea parlamentarismului şi, revenind la relaţiile voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înţelept şi iubitor de neamul din care a ieşit. Mentalul colectiv adus la lumina zilei de votul universal cerea simplificarea vieţii publice, în sensul unor reprezentări politice arhaice, puternic mitologizate. Logica invaziei vieţii publice cu aceste reprezentări arhaice pretindea, în fond, revenirea vieţii publice la forme de viaţă colectivist-comunitare. Fireşte că politica se reajusta potrivit acestor noi reprezentări, care favorizau aşteptarea salvării de la un conducător carismatic, capabil să taie nodul gordian parlamentar prin magia soluţiei autoritare. Nu era decît foarte normal ca acest mental arhaic si mitologizant să privească violenţa exercitată direct în numele colectivităţii cu simpatie si aprobare. Spre exemplu, înscrierile în partidul legionar au cunoscut creşteri masive după fiecare act de violenţă politică a acestora. La sfârşitul anilor ’30, sub presiunea elitelor intelectuale si politice care respingeau democraţia si individualismul şi, bineînţeles, datorită sprijinului popular pentru soluţia politică autoritară, aproape toţi românii credeau că salvarea României poate fi găsită numai prin instaurarea dictaturii şi prin renunţarea la Statul individualist si democratic al paşoptiştilor. Este ceea ce, în fond, s-a şi întîmplat începînd cu 1948, imediat după alungarea de pe tron a Regelui. E drept că nu a fost tipul de dictatură pe care românii din ’40 o doreau, dar a fost o tiranie absolută, exact ca în Rusia, aşa cum o voia un personaj, la vremea lui ridicol, imaginat de Caragiale.

Potrivit acestei anamneze, uşurinţa bolşevizării României s-ar fi datorat eşecului generaţiei paşoptiste, legitimată prin votul cenzitar, de a crea o solidă societate civilă democratică, în stare să confere legitimitate urmaşilor ei politici şi în condiţiile votului universal. Joseph Schumpeter, cunoscutul istoric al gîndirii economice, spunea spre sfîrşitul vieţii, cu amărăciune, că sistemul capitalist este un imens succes economic, dar, din punct de vedere sociologic, este un eşec. De ce ? Pentru că beneficiarii lui, în ciuda prosperităţii, nu se gîndesc decît cum să îl schimbe cu alte sisteme, considerate mai echitabile si care, toate, sunt bazate pe contrariul spiritului întreprinzător capitalist, şi anume pe eliminarea sau controlul concurenţei si pe colectivism. Astfel că, în fond, efectele dezastruos de profunde ale bolşevizării s-ar datora insuccesului social al modernizării României. Potrivit acestei interpretări a simptomatologiei, singurii apărători ai democraţiei româneşti au fost elitele politice democrate, un număr restrîns de intelectuali, părţile cele mai înstărite ale societăţii (nu prea numeroase) şi, în fine, Regele. Or, regimul comunist a distrus cu sistemă exact aceste puncte de sprijin ale societăţii democratice româneşti, singurele care făceau Statul modern să trăiască. Bolşevizarea ţării a început, de aceea, prin înlăturarea Regelui, a continuat cu deposedarea şi deportarea socială a celor avuţi, şi s-a desăvîrşit atît prin asasinarea elitei politice româneşti în întregul ei (nu doar cea democrată) cît şi prin întemniţarea, intimidarea sau coruperea intelectualilor de orice orientare. Ce a rămas în temniţa din afara puşcăriilor a fost un aluat uşor modelabil de către diabolica inginerie socială comunistă. Iar rezultatul este încă foarte vizibil si azi : o populaţie muncită de instincte politice primitive, aservită unor reprezentări politice care seamănă mai degrabă unor reflexe condiţionate decît convingerilor unui om liber, şi care, din aceste motive, se zbate, cu incoerente dificultăţi, să alcătuiască, potrivit unui contract social reînnoit, o societate civilă viabilă şi stabilă. Judecînd după evoluţiile politice pe care le avem deocamdată la dispoziţie — şi anume plebiscitarea constantă a unui despot (Iliescu) care se declară luminat si care, într-un limbaj poleit, prezintă, ca optime pentru români, instituţiile rezultate din bolşevizarea tării —, rezultatele strădaniei de a reface societatea civilă nu sunt prea încurajatoare.

Astfel examinată istoria recentă, ea pare să dea dreptate criticilor operei de modernizare întreprinse de paşoptişti : fuziunea dintre modelul identitar al elitelor care au creat Statul românesc modern şi tipul identitar al maselor ţărăneşti a reprezentat un eşec de proporţii; comunitatea ţărănească nu a putut fi transformată într-o societate civilă de cetăţeni, iar acest eşec e responsabil de faptul că masele, la noi, vor în continuare autoritarism şi conducere carismatică. Printre temele populiste cu cel mai mare impact electoral se numără atît dispreţul faţă de „vorbăria” şi „ineficacitatea” parlamentarismului, cît si cererea de a îngrădi iniţiativa privată, considerată a fi „anarhică” şi „sălbatică”, în limitele unui foarte prizat egalitarism al invidiei.

Pe lîngă unele dezavantaje, care sunt prea evidente pentru a le mai enumera, avantajele obiective ale unei anamneze bazate pe teza modernităţii eşuate îmi par a fi următoarele : (a) anamneza eşecului, spre deosebire de anamneză neşansei, nu recurge la noţiunea delicată de boală psihică a colectivităţii; (b) evită vulgata patriotică a istoriei naţionale; (c) în fine, focalizează sursa catastrofei asupra noastră înşine, şi ne face direct responsabili de acţiunile noastre.

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

Înainte de a trage concluziile sub forma unui portret-robot al omului nou, vă rog să-mi permiteţi să fac un scurt rezumat al tezelor pe care le-am dezvoltat în faţa Dumneavoastră. Am sugerat la începutul expunerii mele că simptomatologia paraginii româneşti de azi poate fi integrată unui diagnostic pornind de la două tipuri diferite de anamneză istorică.

1. Potrivit anamnezei neşansei istorice, azilul incoerent de indiferenţi, nebuni, abulici şi borfaşi cu care seamănă azi România a fost construit de sovietici şi de acoliţii lor interni, iar perfecţiunea lui se datorează surprinderii sufletului colectiv românesc într-un act de metensomatoză ratată.

2. Potrivit anamnezei eşecului modernizării, la construcţia paraginii româneşti de azi au contribuit cei care au tras toate concluziile necesare dintr-o tentativă de modernizare eşuată, în această anamneză este implicată ideea neplăcută că succesul comunismului românesc de a crea un om nou este rezultatul (adesea indirect) al eşecului „României profunde” de a adopta un atribut identitar modern. Altfel spus, cauza trebuie căutată în eşecul generaţiei paşoptiste (şi a continuatorilor ei) de a face acceptabilă României ţărăneşti modernitatea României liberale. Dacă majoritatea electoratului românesc, azi, are instincte autoritare, este antiindividualist, cere o prezenţă masivă a Statului în economie şi societate si refuză libertatea în numele repulsiei faţă de anarhie, este pentru că încercarea de a transforma poporul de ţărani într-o naţiune de cetăţeni a fost un eşec.

Dar, indiferent de teza pe care aţi dori să o adoptaţi în privinţa a ceea ce am numit catastrofa noastră identitară, paragina României postcomuniste se traduce prin proliferarea vicioasă a unui tip uman respingător, care conţine în formula sa sufletească nişte mutaţii oarecum tipice, pe care, în încheiere, aş dori să le enumăr, dezlegat de orice intenţie sistematică, în faţa Dumneavoastră:

• nici o distrugere nu i se pare prea mare dacă el rămîne neatins;
• consideră Casa Poporului o clădire măreaţă şi vede în industria grea creată de N. Ceauşescu un motiv de mîndrie patriotică;
• deoarece resimte o frică maladivă de concurenţă şi deschidere liberă, crede că vom fi în siguranţă numai dacă ne vom izola temeinic de toţi si de toate — numind asta „independenţa ţării” şi „patriotism absolut”;
• promiscuitatea mizeriei îl satisface; simte ură faţă de prosperitatea vecinului şi fermentează în sine un resentiment social latent, cu atît mai răscolitor cu cît este de fapt îndreptat împotriva tuturor;
• urăşte capitalismul şi detestă proprietatea privată a altuia;
• se simte mereu înşelat şi dispreţuit şi e capabil de înălţare sufletească numai prin intermediul locurilor comune, pentru care are un cult securizant;
• lozincile îl fac patriot, muzica ţigănească (manelele) îl face să vibreze, toate actele politice îi par consecinţa unui complot;
• elitele intelectuale îi trezesc neîncredere, detestă lucrurile de care nu e capabil şi le dispreţuieşte pe cele pe care ştie să le facă, motiv pentru care sfîrşeşte prin a le face pe toate egal de prost;
• e fascinat de violenţă, adoră cu ură cizma care îl striveşte, invidiază uşurinţa escrocilor de a extorca fraudulos bani şi îi susţine politic numai pe cei care îi linguşesc defectele;
• are o neîntoarsă antipatie pentru partidele istorice şi pentru Rege, iar pe deţinuţii politici îi detestă pentru că, dacă sunt vînduţi americanilor, el nu ştie cum să se vîndă acestora ca să primească la rîndul lui bani, iar dacă nu sunt vînduţi, îi detestă pentru idealismul lor, care pe el, pentru că e incapabil de idealism, îl irită pînă la violenţă;
• în fine, crede că politica înseamnă ca Statul să le dea tuturor bani şi nu cunoaşte alţi duşmani în afară de oamenii prosperi — în ţară, si ungurii — în afara ei;
• mai crede că ţara are nevoie de un voievod blînd cu oamenii de bine şi nemilos cu răii, că partidele politice sunt inutile, că democraţia înseamnă dezordine iar libertatea delincventă şi că, în general, toţi ar trebui trimişi la munca făcută cu palmele, căci orice altă muncă e parazitară.

Regret să spun, în încheiere, că lista poate fi oricît înmulţită; în unele zile, cînd sunt prost dispus, catastrofa identitară de care vorbeam la începutul conferinţei mele îmi pare a fi în plină desfăşurare…

(sfîrşit)

Anunțuri

2010/02/12 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

3 comentarii

  1. Patapişievici, ca toţi elitiştii de profesie, aruncă vina în capul maselor, în ţeasta tare a bizonului…

    Şi-are dreptate numai pe jumătate : este adevărat că democratizarea (votul universal) a dus la actualul haos socio-politico-economic (şi nu numai în România).

    Dar este greşit să dai vina numai pe scroafa-n copac, CÂND TU ÎNSUŢI ai urcat-o acolo, prin utopia egalitarist-umanitarist-iluministă !

    Ăsta e un subiect gras; ce gras, obez de-a binelea ! aşa că merită un articol separat.

    Pataplici însuşi îşi va nuanţa poziţia, în „Omul recent”.

    Comentariu de ANAMORF | 2010/02/12

  2. […] adăugat că tipul ăsta de conflict este specific ţărilor înapoiate, preponderent rurale. Şi că domicilierea permanentă în oraş nu transformă automat ţăranul, nici măcar în […]

    Pingback de Sat contra oraş « 0rt0d0x | 2010/07/09

  3. […] Romaniae : tusea şi junghiul ! Printre obiceiurile noastre strămoşeşti, cu care reuşim să impresionăm o lume întreagă, se numără şi … tuşitul […]

    Pingback de Descriptio Romaniae : tusea şi junghiul ! « 0rt0d0x | 2010/07/12


Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: