ANAMORF

IntraOdiseea

Idei şi credinţe (I)

Când dorim să înţelegem un om, viaţa lui, mai înainte de orice trebuie să aflăm ce idei are. De când europeanul crede că are „simţ istoric”, acesta constituie exigenţa elementară. Cum să nu influenţeze existenţa unei persoane ideile sale şi ale timpului său ? E un lucru evident. Perfect; dar problema este şi destul de echivocă şi, după părerea mea, insuficienta claritate a ceea ce căutăm când vrem să aflăm ideile unui om, sau ale unei epoci, ne împiedică să ne facem o imagine limpede asupra vieţii, asupra istoriei sale.

Prin expresia „ideile unui om” ne putem referi la lucruri foarte diferite. De exemplu : gândurile care îi trec prin minte în legătură cu un lucru sau cu altul, şi cele care îi trec prin minte aproapelui său, pe care le repetă şi le adoptă. Aceste gânduri pot avea gradele cele mai diferite de adevăr. Pot fi chiar şi „adevăruri ştiinţifice”. Asemenea diferenţe nu au o mare importanţă, însă capătă importanţă faţă de problema, mult mai radicală, pe care o expunem acum. Căci fie că sunt gânduri obişnuite, fie riguroase „teorii ştiinţifice”, mereu va fi vorba despre ideile care îi vin omului, originale sau insuflate de cel din preajmă. Dar lucrul acesta implică, evident, faptul că omul se afla deja aici, înainte de a-i veni, sau de a adopta, ideea. Aceasta ia naştere, într-un fel sau altul, într-o viaţă care există înaintea ideii. Dar nu există viaţă umană care să nu fie, desigur, constituită din anumită credinţe de bază sau, altfel spus, ridicată pe acestea. A trăi înseamnă a trebui să fii legat de ceva, a fi cu lumea şi cu sine însuşi. Însă această lume şi acest „sine însuşi”, întâlnite de om, îi apar deja sub specia unei interpretări, sub forma unor „idei”, despre lume şi despre el însuşi.

Acum ne lovim de un alt strat de idei avute de om. Dar cât de diferite de acelea care îi trec prin minte, sau pe care le adoptă ! Aceste „idei” de bază, pe care le numesc „credinţe”, se va vedea de ce, nu se nasc într-o anumită zi şi oră ale existenţei noastre; nu ajungem la ele printr-un act special de gândire; nu sunt, pe scurt, gânduri pe care le avem; nu sunt idei nici măcar de acel tip, mai elevat prin perfecţiune logică, pe care le numim raţionamente. Dimpotrivă, aceste idei, care sunt într-adevăr „credinţe”, constituie înfăţişarea vieţii noastre, şi de aceea nu au caracter de conţinuturi particulare, în cadrul acesteia. Se poate spune că nu sunt idei pe care le avem, ci idei a ceea ce suntem. Mai mult încă; tocmai pentru că sunt credinţe fundamentale, se confundă, pentru noi, cu însăşi realitatea; sunt lumea şi fiinţa noastră, şi îşi pierd, deci, caracterul de idei, de gânduri ale noastre, din acelea pe care am fi putut, foarte bine, să nici nu le fi avut.

Când ne dăm seama de diferenţa existentă între aceste două straturi de idei, apare clar rolul diferit pe care ele îl joacă în viaţa noastră. Şi astfel, enorma diferenţă de rang funcţional. Despre ideile-instanţe [ocurrencias] despre care se ştie că includ adevărurile cele mai riguroase ale ştiinţei, putem spune că le producem, le susţinem, le discutăm, le propagăm, ne luptăm pentru ele, şi chiar suntem în stare să murim pentru ele. Ceea ce nu putem este … să trăim din ele. Ele sunt opera noastră şi, de aceea, presupun viaţa noastră, care se sprijină pe idei-credinţe nu de noi produse, nici, în general, de noi formulate, şi pe care, este clar, nu le discutăm, nici nu le propagăm, nici nu le susţinem. Cu credinţele propriu-zis nu facem nimic, ci doar trăim cu ele. Exact ceea ce nu ni se întâmplă niciodată, dacă observăm atent, cu gândurile noastre. Limbajul popular a inventat expresia „a trăi în credinţă”. De fapt, cu credinţa trăieşti, iar gândul îl ai, şi îl susţii. Dar credinţa este cea care ne sprijină, şi ne susţine, pe noi.

Există, deci, idei cu care trăim, de aceea le numesc gânduri, şi idei în care trăim, care par să existe aici înainte ca noi să începem a gândi.

După ce am observat acest lucru, ceea ce surprinde este că şi unele şi celelalte se numesc idei. Identitatea de nume este singurul aspect care deranjează distincţia dintre două lucruri, a căror nepotrivire este evidentă, fără chiar a avea în faţă aceşti doi termeni : credinţe şi gânduri. Incongruenţa dintre un acelaşi nume şi două lucruri atât de diferite nu este, totuşi, o întâmplare, nici o neatenţie. Ea provine dintr-o incongruenţă mai adâncă : din confuzia dintre două probleme radical diferite, care cer două moduri de a gândi şi de a numi, nu mai puţin diferite.

Dar să lăsăm acum această latură a demersului : este prea confuză. Este de ajuns să observăm că „ideea” este un termen al vocabularului psihologic, şi că psihologia, ca toate ştiinţele particulare, are o jurisdicţie subordonată. Adevărul conceptelor sale este relativ, ţinând seama de conţinutul specific psihologiei, şi are importanţă în orizontul pe care acest conţinut îl creează şi îl delimitează. Astfel, când psihologia afirmă despre ceva că este o „idee”, nu pretinde că a spus cel mai decisiv lucru, cel mai real lucru despre ea. Singurul punct de vedere care nu este specific şi relativ este cel al vieţii, pentru simplul motiv că toate celelalte se află în interiorul acesteia, şi sunt simple perfecţionări ale acesteia. Ca fenomen vital, credinţa nu se aseamănă prin nimic cu gândul : funcţia ei, în organismul existenţei noastre, este total distinctă şi, în mod cert, antagonică. Ce importanţă poate avea, în comparaţie cu aceasta, faptul că, în perspectivă psihologică, şi una, şi cealaltă, sunt „idei” şi nu sentimente, voinţe etc ?

(va urma)

2010/02/15 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: