ANAMORF

IntraOdiseea

Idei şi credinţe (II)

Există, deci, idei cu care trăim, de aceea le numesc gânduri, şi idei în care trăim, care par să existe aici înainte ca noi să începem a gândi.

După ce am observat acest lucru, ceea ce surprinde este că şi unele şi celelalte se numesc idei. Identitatea de nume este singurul aspect care deranjează distincţia dintre două lucruri, a căror nepotrivire este evidentă, fără chiar a avea în faţă aceşti doi termeni : credinţe şi gânduri. Incongruenţa dintre un acelaşi nume şi două lucruri atât de diferite nu este, totuşi, o întâmplare, nici o neatenţie. Ea provine dintr-o incongruenţă mai adâncă : din confuzia dintre două probleme radical diferite, care cer două moduri de a gândi şi de a numi, nu mai puţin diferite.

Dar să lăsăm acum această latură a demersului : este prea confuză. Este de ajuns să observăm că „ideea” este un termen al vocabularului psihologic, şi că psihologia, ca toate ştiinţele particulare, are o jurisdicţie subordonată. Adevărul conceptelor sale este relativ, ţinând seama de conţinutul specific psihologiei, şi are importanţă în orizontul pe care acest conţinut îl creează şi îl delimitează. Astfel, când psihologia afirmă despre ceva că este o „idee”, nu pretinde că a spus cel mai decisiv lucru, cel mai real lucru despre ea. Singurul punct de vedere care nu este specific şi relativ este cel al vieţii, pentru simplul motiv că toate celelalte se află în interiorul acesteia, şi sunt simple perfecţionări ale acesteia. Ca fenomen vital, credinţa nu se aseamănă prin nimic cu gândul : funcţia ei, în organismul existenţei noastre, este total distinctă şi, în mod cert, antagonică. Ce importanţă poate avea, în comparaţie cu aceasta, faptul că, în perspectivă psihologică, şi una, şi cealaltă, sunt „idei” şi nu sentimente, voinţe etc ?

E bine, deci, să lăsăm acest termen „idei” pentru a desemna tot ceea ce apare, în viaţa noastră, ca rezultat al activităţii noastre intelectuale. Dar credinţele ni se prezintă cu un caracter opus. Nu ajungem la ele în urma unui efort de înţelegere, ci ele operează în interiorul nostru, când începem să ne gândim la ceva. De aceea nu obişnuim să le formulăm, ci ne mulţumim să ne referim la ele, cum procedăm cu tot ceea ce face parte din realitatea însăşi. Teoriile, în schimb, chiar şi cele mai veridice, există doar în timp ce sunt gândite : de aici şi nevoia de a fi formulate.

Aceasta dezvăluie, cu siguranţă, că toate lucrurile la care ne gândim are pentru noi, ipso facto, o anumită realitate problematică, şi ocupă în viaţa noastră un loc secundar, dacă o comparăm cu credinţele noastre autentice. La acestea nu ne gândim acum sau după aceea : relaţia noastră cu ele constă în ceva mult mai eficient; constă în … a conta pe ele mereu, fără încetare.

Pentru a infuza, în sfârşit, lumină în structura vieţii umane, mi se pare de o importanţă excepţională această opoziţie, dintre a gândi un lucru şi a conta pe el. Intelectualismul, care a tiranizat aproape neîntrerupt tot trecutul filosofiei, a împiedicat clarificarea, şi chiar a inversat valoarea ambilor, termeni. Mă voi explica.

Cititorul să-şi analizeze orice atitudine, chiar şi cea mai simplă în aparenţă. Cititorul se află la el acasă şi, din anumite motive, se hotărăşte să iasă în stradă. În această atitudine, care este aspectul intenţional [de pensado], înţelegându-l chiar în sensul cel mai larg, ca o conştiinţă limpede şi actuală a unui lucru ? Cititorul şi-a dat seama de motivele sale, de hotărârea luată, de mişcările din timpul mersului; a deschis uşa, a coborât scara. Toate acestea, în cel mai fericit caz. Dar chiar şi în această situaţie, oricât ar căuta în conştiinţa sa, nu va găsi, în ea, nici un gând, prin care să se constate că strada există. Cititorul nu şi-a pus problema, nici o clipă, dacă ea există sau nu. De ce ? Nu veţi nega că, pentru a se hotărî să iasă în stradă, are o anumită importanţă ca aceasta să existe. La rigoare, e mai important decât orice, precondiţia [el supuesto] tuturor celorlalte. Totuşi, tocmai această problemă atât de importantă nu şi-a pus-o cititorul, nu s-a gândit la ea, nici pentru a o nega, nici pentru a o afirma, nici pentru a o pune la îndoială. Înseamnă aceasta că existenţa sau inexistenţa străzii nu a intervenit în comportamentul său ? Evident că nu. Dovada ar fi dacă, ajungând la uşa casei, ar observa că strada a dispărut, că pământul se termină în pragul locuinţei sale, sau că în faţa lui se deschide o prăpastie. Atunci s-ar produce în conştiinţa cititorului o evidentă şi violentă surpriză. Ce fel de surpriză ? Că strada nu există. Dar nu am stabilit că înainte nu se gândise că aceasta există, că nu o problematizase ? Această surpriză scoate în evidenţă până la ce punct existenţa acţiona în momentul anterior, adică până la ce punct cititorul avea în vedere strada, deşi nu se gândea la ea şi tocmai pentru că nu se gândea la ea.

Psihologul ne va spune că este vorba de un gând obişnuit şi că, de aceea, nu ne dăm seama de el, sau va folosi ipoteza subconştientului, etc. Toate acestea, care sunt foarte îndoielnice, reprezintă pentru noi o chestiune indiferentă. Deci, ceea ce acţiona în mod decisiv în atitudinea noastră, ca o ipoteză fundamentală, nu era gândit de noi cu o conştiinţă limpede, specială. Se afla în noi, dar nu în formă conştientă, ci ca o implicare latentă, a conştiinţei sau a gândului nostru. Numesc acest mod de intervenţie, a unui lucru în viaţa noastră, fără să îl gândim, „faptul de a conta pe el”. Şi acest mod este propriu credinţelor noastre efective.

Intelectualismul, am spus, inversează valoarea termenilor. Acum reiese clar sensul acestei acuzaţii; într-adevăr, intelectualismul tinde să considere, ceea ce are mai multă conştiinţă, ca având cea mai mare eficienţă, în viaţa noastră. Acum ne dăm seama că adevărul este tocmai contrariul. Maxima eficienţă a comportamentului nostru rezidă în implicaţiile latente ale activităţii noastre intelectuale, în tot ceea ce noi avem ca bază şi care, ca simplu fapt de a conta pe el, rămâne negândit. S-a întrezărit deja imensa greşeală, comisă când am vrut să clarificăm viaţa unui om, sau a unei epoci, prin ideologia sa, adică prin gândurile sale specifice, în loc de a pătrunde mai adânc, până la nivelul credinţelor mai mult sau mai puţin neexprimate, al lucrurilor pe care contăm ? A face aceasta, a stabili inventarul lucrurilor pe care contăm, înseamnă într-adevăr a construi istoria, a lumina subsolurile vieţii.

Credinţe sunt toate acele lucruri pe care contăm în mod absolut, chiar dacă nu ne gândim la ele. Numai fiind siguri că există, şi că sunt aşa cum le credem, nu le punem sub semnul întrebării, ci ne purtăm mecanic, contând pe ele. Când mergem pe stradă nu avem de gând să trecem prin clădiri, evităm în mod automat să ne ciocnim de ele, fără a fi nevoie ca în mintea noastră să se nască ideea expresă : „zidurile sunt impenetrabile”. În orice moment, viaţa noastră se bazează pe un repertoriu enorm de credinţe perechi. Dar există lucruri şi situaţii în faţa cărora ne trezim fără o credinţă fermă : există îndoiala, dacă da sau nu, şi dacă sunt aşa sau altfel. Atunci nu mai avem decât să ne facem o idee, o părere despre ele. Ideile sunt, de aceea, „lucrurile” pe care noi, în mod conştient, le construim, le elaborăm, tocmai pentru că nu credem în ele. Gândesc că acesta este cel mai corect punct de vedere, cel mai elocvent, care se sustrage cel mai puţin marii întrebări asupra rolului straniu, şi extrem de subtil, pe care îl joacă în viaţa noastră ideile. Remarcaţi că sub acest nume sunt incluse toate : ideile obişnuite şi ideile ştiinţifice, ideile religioase, şi de orice alt fel. Căci realitatea deplină şi autentică nu este pentru noi decât aceea în care credem. Dar ideile se nasc din îndoială, adică dintr-un vid, sau vacuum, de credinţe. Astfel, ceea ce concepem [ideamos] nu este realitate deplină şi autentică. Atunci ce este ea pentru noi ? Se observă, desigur, caracterul ortopedic al ideilor : ele acţionează acolo unde o credinţă s-a distrus sau a slăbit.

Ceea ce obişnuim să numim realitate, sau „lume exterioară”, nu este realitatea primară, şi despuiată de orice interpretare omenească, ci este ceea ce credem, cu o credinţă fermă şi stabilă, a fi realitatea. Tot ceea ce, în această lume reală, aflăm ca îndoielnic sau insuficient ne obligă să ne formăm idei asupra lui. Aceste idei formează „lumile interioare” în care trăim, conştienţi că sunt invenţia noastră, precum trăim harta unui teritoriu, în vreme ce călătorim prin el.

(sfârşit)

2010/02/15 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat: