ANAMORF

IntraOdiseea

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (I)

Voi vorbi despre domeniul socio-istoric.

Totuşi, înainte de-a ajunge la subiectul meu, trebuie să încep cu nişte afirmaţii foarte dogmatice.

1. „Fiinţa” nu este sistem, nici sistem de sisteme, şi nici o vastă înlănţuire; ea e abis, haos, netemei (ungrund). Este un haos cu o stratificare neregulată, adică cu „organizări” parţiale, specifice diverselor straturi pe care le descoperim, construim sau creăm.

2. Fiinţa nu este numai „în” timp, ci şi „prin” (mijlocită de, bazându-se pe) acesta. În esenţă, fiinţa este timp. Sau, altfel, „a fi” înseamnă, esenţial, „să fie”.

3. Timpul fie nu-i nimic, fie-i creaţie. El, propriu-zis, e de negândit fără creaţie; altfel, ar fi numai o a patra dimensiune spaţială, supraadăugată. Creaţie însemnând aici, desigur, creaţie adevărată, ontologică, de noi forme, de noi eide, ca să folosim termenul platonic.

Incidental, creaţia ca atare, propriu-zisă, nu a fost niciodată luată în considerare în teologie. „Creaţia” teologică e doar un cuvânt; filosofic, e o denumire greşită pentru ceea ce este, de fapt, doar producţie, fabricaţie, sau construcţie. „Creaţia” teologică urmează întotdeauna (şi nici nu are cum altfel) modelul din Timeus : D-zeu e un meseriaş, sau un artizan, care se uită la formele (eide) pre-existente şi le foloseşte, ca modele sau paradigme, pentru formarea materiei. Dar El nu creează eidos, nici în Platon, nici în oricare teologie raţională.

4. Aceste fapte despre fiinţă, timp, şi creaţie, au fost ascunse de către ontologia tradiţională (şi, pe urmele acesteia, de către ştiinţă). Pentru că, în curentul ei dominant, această ontologie lucra cu supercategoria de bază a determinaţiei (peras, în greceşte, şi Bestimmtheit, în germană). Determinaţia duce la o negaţie a timpului, la atemporalitate : dacă ceva e cu-adevărat determinat, aşa este dintotdeauna, şi aşa rămâne pentru totdeauna. Iar dacă se schimbă, atunci modurile în care se poate schimba, şi formele care pot apărea în urma acestei schimbări, sunt deja determinate. „Evenimentele” nu realizează decât legi, iar istoria nu e decât desfăşurarea, de-a lungul unei a patra dimensiuni a unei „succesiuni” care, pentru o Minte Absolută (sau pentru o teorie ştiinţifică completă), ar fi simplă coexistenţă. Timpul e, atunci, simplă repetiţie, dacă nu de „evenimente”, atunci de instanţieri ale legilor. E o chestiune de viaţă şi de moarte, ca să spunem aşa, ca această ontologie să nege timpul, ca permanentă posibilitate a apariţiei Celuilalt. Din motive strâns legate de acest cadru al determinaţiei, ontologia tradiţională trebuie să limiteze, tipurile posibile de fiinţări, la trei şi numai trei : substanţe (de fapt, „lucruri”), subiecte, şi concepte sau idei – alături de seturile , combinaţiile, sistemele, şi ierarhiile, posibile, de substanţe, subiecte şi idei.

5. Dintr-un ultim punct de vedere, întrebarea „Ce anume, din ce cunoaştem, vine de la observator (de la noi), şi ce anume vine de la ceea ce este (de la fiinţă)” este, şi va rămâne întotdeauna, indecidabilă.

(va urma)

2010/02/17 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: