ANAMORF

IntraOdiseea

Owen Barfield : Aparenţă şi ipoteză

Cunoaşterea avea, după Platon, trei stadii sau grade.

Primul şi cel mai de jos nu depăşea simpla observaţie. Cum tot ceea ce percepem e într-o continuă schimbare [devenire], apărând şi dispărând, tipul ăsta de cunoaştere nu poate cuprinde nimic permanent, şi deci nimic care-ar putea fi justificat numit „adevăr”.

La polul opus, cel mai înalt grad – singurul care poate fi justificat numit cunoaştere – este în întregime extrasenzorial. El este contemplaţia, de către intelectul pur, a ideilor divine şi, mai presus de orice, a Binelui Suprem.

Iar unirea acestor două, adică a intelectului pur şi a cunoaşterii senzoriale, produce o activitate mentală intermediară, pe care Platon o stigmatiza ca „bastardă” – deşi le impunea tuturor elevilor săi s-o studieze, ca pregătire pentru, şi mijloc către, adevărata cunoaştere. Această activitate intermediară era geometria; sau, cum am spune astăzi, matematica.

Aceste trei grade ale cunoaşterii corespundeau la trei nivele diferite de astronomie. Primul, cel al observaţiei, se rezuma la simpla înregistrare a mişcărilor astrelor, fără a încerca să le explice, sau să le reducă la vreun sistem. De-aici ne putem ridica la cea de-a doua astronomie, care încerca să explice mişcările aparent arbitrare ale planetelor, de exemplu, prin a presupune că în spatele lor se află modele geometrice regulate. Prin exerciţiul acestei geometrii terestre, putem deveni capabili de a ne ridica, până la urmă, până la a treia, şi cea mai înaltă, astronomie, adică până la singura cunoaştere adevărată; care este o participare neumbrită la însăşi Mintea divină, sau la Cuvântul divin însuşi.

Înţelepciunea reală, spre deosebire de rezultatul ei, nu cu totul lipsit de valoare, din adevărurile permanente ale geometriei, se manifestă numai aceluia care participă, într-un grad oricât de mic, la Intelectul divin pur. Această participare inteligibilă [corespunzătoare intelectului, şi opusă corporalităţii – n. trad.], privilegiu al filosofiei şi, nu în ultimă instanţă, al iniţierii, nu era mistică, pentru că experienţa mistică este, în esenţa ei, diferită de experienţa obişnuită. Pe când participarea platonică sau aristotelică, care era cunoaşterea adevărată, era simpla participare semi-conştientă, a fiecărui om (participare în virtutea căreia el era om), curăţată de devenirea greoaie şi confuză, depusă pe ea de cealaltă abordare, intermediată de simţuri.

Platon a mers încă şi mai departe Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (V)

(continuare)

4. Finalitatea (sau „teleonomia”, cum îi zice ultima modă din ştiinţă) pare-a fi o categorie inevitabilă, când cineva se ocupă de fiinţa vie, ca şi de societate. Dar procesele din fiinţa vie sunt guvernate de „finalitatea” conservării ei (dar fără să uităm că „finalitatea” finală a fiinţei vii este învăluită într-un dens mister), care are ea însăşi, ca „finalitate”, conservarea speciei, care urmăreşte, la rândul ei, „finalitatea” conservării biosferei, a biosistemului, ca întreg. Pe când în cazul societatăţii, deşi majoritatea „finalităţilor” îi sunt guvernate tot de-un „principiu de conservare”, această „conservare” este, în ultimă instanţă, a unor „atribute” „arbitrare” şi specifice fiecărei societăţi – semnificaţiile ei social imaginare.

5. Pentru tot ceea ce este pentru o fiinţă vie, un metaobservator poate găsi un corelat fizic. Dar nu poate face acelaşi lucru în cazul unei societăţi, care creează un fel de fiinţă, fără corelate fizice, masiv şi global : spirite, zei, păcate, virtuţi, „drepturi ale omului”, ş.a.m.d. Ba mai mult, acest fel de fiinţă este întotdeauna, pentru societate, de un rang mai înalt decât fiinţa „pur fizică”.

6. Societatea crează un nou tip de autoreferinţă : Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Angoasa reprezentării

Eu aş vedea modernitatea sub semnul reprezentării, în primul rând. Sau al imaginarului, al oglinzii, dacă vă place mai mult.

Mass media i-a pus omului în faţă o oglindă, care l-a ajutat să scape de unii din vechii lui demoni, dar l-a adus, prin aceeaşi mişcare, în compania altora, noi.

Dedublarea i-a devenit principala angoasă, iar propria-i imagine îl supune unui terorism interior, insidios, nonviolent dar nu mai puţin virulent.

Genialul aforism al lui Oscar Wilde sintetizează perfect această relaţie perversă, de dragoste/ură, a omului cu imaginea sa :

„Aversiunea faţă de realism este furia lui Caliban care se vede în oglindă. Iar aversiunea faţă de romantism este furia lui Caliban care nu se mai vede în oglindă”…

Rău cu rău, dar mai rău fără rău : iată formula dialecticii condiţiei umane.

Omul e condamnat la o veşnică pendulare între Scilla şi Caribda. Între stress şi spleen, cum scria Schopenhauer. Iar avatarul modern al acestei corvezi sisifice este dihotomia dintre omul însuşi şi imaginea-i mediatică, creată artificial, dar întorcându-se acum asupra propriilor creatori, ca un golem scăpat de sub control.

Societatea modernă condiţionează supravieţuirea de adaptarea la o imagine foarte strâmtă, la un fel de pat al lui Procust virtual. Individul este obligat să-şi apere o imagine care, în bună măsură, nici măcar nu-l reprezintă, iar această luptă îl dezindividualizează încă şi mai tare. Astfel ajunge să se ataşeze de o identitate falsă, care îi aduce mai multe necazuri decât beneficii, dar îl menţine în … în ce ? unde ?

În scena virtuală, care şi-a propus să oglindească lumea, cât mai detaliat, până la o suprapunere perfectă, finală, apocaliptică, dar şi … imposibilă !

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (IV)

(continuare)

Dacă luăm acum în considerare cum „lucrează”, pentru o societate dată, magma sa de semnificaţii social imaginare, şi instituţiile corespunzătoare, vedem o similaritate, între organizarea socială, şi cea biologică, într-o anume privinţă : aceea de închidere, ca să folosim termenul lui Francisco Varela. Atât organizarea socială, cât şi cea biologică, prezintă o închidere, organizaţională, informaţională, şi cognitivă.

Fiecare societate, ca şi fiecare fiinţă sau specie vie, îşi instituie, îşi creează, propria sa lume, în interiorul căreia, desigur, se autoinclude. În acelaşi fel ca pentru fiinţa vie, „organizaţia” propriu-zisă, a societăţii, este aceea care propune şi defineşte, de exemplu, ce anume este, pentru societatea respectivă, „informaţie” şi ce este „zgomot” [n. trad. : spam], sau chiar ce anume nu reprezintă nimic; sau care este „importanţa”, „relevanţa”, „valoarea”, sau „sensul”, „informaţiei”; sau care sunt „programele” pentru a elabora, şi a răspunde la, o anume informaţie dată; ş.a.m.d. Pe scurt, instituţia societăţii este cea care determină ce e „real” şi ce nu, ce „are sens” şi ce nu.

Vrăjitoria, de exemplu, era reală, în Salem, acum trei secole, dar nu mai este acum. „Apolo din Delfi era, în Grecia antică, o forţă la fel de reală ca oricare alta” (Marx).

Ba ar fi chiar superficial şi insuficient a spune că Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu