ANAMORF

IntraOdiseea

Owen Barfield : Aparenţă şi ipoteză

Cunoaşterea avea, după Platon, trei stadii sau grade.

Primul şi cel mai de jos nu depăşea simpla observaţie. Cum tot ceea ce percepem e într-o continuă schimbare [devenire], apărând şi dispărând, tipul ăsta de cunoaştere nu poate cuprinde nimic permanent, şi deci nimic care-ar putea fi justificat numit „adevăr”.

La polul opus, cel mai înalt grad – singurul care poate fi justificat numit cunoaştere – este în întregime extrasenzorial. El este contemplaţia, de către intelectul pur, a ideilor divine şi, mai presus de orice, a Binelui Suprem.

Iar unirea acestor două, adică a intelectului pur şi a cunoaşterii senzoriale, produce o activitate mentală intermediară, pe care Platon o stigmatiza ca „bastardă” – deşi le impunea tuturor elevilor săi s-o studieze, ca pregătire pentru, şi mijloc către, adevărata cunoaştere. Această activitate intermediară era geometria; sau, cum am spune astăzi, matematica.

Aceste trei grade ale cunoaşterii corespundeau la trei nivele diferite de astronomie. Primul, cel al observaţiei, se rezuma la simpla înregistrare a mişcărilor astrelor, fără a încerca să le explice, sau să le reducă la vreun sistem. De-aici ne putem ridica la cea de-a doua astronomie, care încerca să explice mişcările aparent arbitrare ale planetelor, de exemplu, prin a presupune că în spatele lor se află modele geometrice regulate. Prin exerciţiul acestei geometrii terestre, putem deveni capabili de a ne ridica, până la urmă, până la a treia, şi cea mai înaltă, astronomie, adică până la singura cunoaştere adevărată; care este o participare neumbrită la însăşi Mintea divină, sau la Cuvântul divin însuşi.

Înţelepciunea reală, spre deosebire de rezultatul ei, nu cu totul lipsit de valoare, din adevărurile permanente ale geometriei, se manifestă numai aceluia care participă, într-un grad oricât de mic, la Intelectul divin pur. Această participare inteligibilă [corespunzătoare intelectului, şi opusă corporalităţii – n. trad.], privilegiu al filosofiei şi, nu în ultimă instanţă, al iniţierii, nu era mistică, pentru că experienţa mistică este, în esenţa ei, diferită de experienţa obişnuită. Pe când participarea platonică sau aristotelică, care era cunoaşterea adevărată, era simpla participare semi-conştientă, a fiecărui om (participare în virtutea căreia el era om), curăţată de devenirea greoaie şi confuză, depusă pe ea de cealaltă abordare, intermediată de simţuri.

Platon a mers încă şi mai departe, după cum aflăm de la astronomii ulteriori, transmiţând, pe cale orală, că ştiinţa astronomică propriu-zisă se poziţionează în cea mijlocie dintre aceste trei sfere ale cunoaşterii. În prima, „fenomenele” sau „aparenţele”, adică mişcările aparente ale corpurilor cereşti, puteau fi privite prin observaţie. În a treia, cunoaşterea adevărată, fiind familiarizată cu spiritele divine care însufleţesc sau ghidează corpurile cereşti, stabilise deja anumite principii fundamentale, nederivate din observaţie. Ştiinţei astronomiei, din a doua sferă a cunoaşterii, îi revenea „salvarea aparenţelor”, adică explicarea mişcărilor aparente ale corpurilor cereşti, şi în special ale soarelui, lunii şi planetelor, care erau cel mai dificil de explicat, prin inventarea unor modele de mişcare ipotetice, care ar explica aparenţele observate în prima sferă, fără a contraveni nici principiilor fundamentale dintr-a treia.

Mişcările prescrise îndeplineau, printre alte cerinţe, pe aceea de-a descrie cercuri perfecte, la o viteză constantă.

Iar în ce-l priveşte pe Aristotel, deşi în tratatul său De Caelo e mai multă fizică decât astronomie, tot se regăsesc, în substanţă, cele trei stadii ale cunoaşterii şi principiile fundamentale.

„Fenomenele” astronomiei antice şi medievale nu erau nici „ceea ce e perceput de către om, din interior”, nici „nici ceea ce li se impune, din exterior, simţurilor omului”, ci ceva între acestea două, sugerat prin cuvântul „aparenţe”.

Iar expresia „a salva aparenţele” nu însemna, ca astăzi, obligaţia cuiva de-a acoperi ceva jenant, ci era un concept-cheie pentru acea astronomie.

Sferele şi orbitele, prin care aparenţele trebuiau salvate, erau, în mod normal, „ipoteze” în sensul strict al cuvântului : supoziţii făcute pentru o temă particulară şi, prin chiar natura lor, presupuse ca neadevărate.

O scurtă digresiune asupra distincţiei aproape pierdute dintre cuvintele „ipoteză” şi „teorie” poate n-ar fi inoportună aici. Cuvântul grec theoria însemna contemplaţie, şi este termenul folosit, în psihologia lui Aristotel, pentru a desemna momentul participării, pe de-a-ntregul conştiente, în care cunoaşterea sufletească potenţială (starea sufletească normală) devine actuală, astfel încât omul poate, în sfârşit, să se considere „treaz”. Ceea ce nu-l conduce către sensul său prezent, şi nici măcar recent, dar subliniază diferenţa dintre o teză despre care se speră că se va dovedi adevărată, şi o teză al cărei adevăr sau neadevăr este irelevant. Astfel, mişcările şi traseele geometrice, proiectate pentru planete, erau, în mintea inventatorilor lor, ipoteze în cel de-al doilea sens. Ele erau structuri organizate – dispozitive – pentru salvarea aparenţelor, iar astronomii antici şi medievali nu erau deloc tulburaţi de faptul că aceleaşi aparenţe puteau fi salvate de două sau mai multe ipoteze, destul de diferite între ele. Tot ceea ce conta era care dintre ele era cea mai simplă şi mai convenabilă pentru scopuri practice; pentru că nici una din ele nu juca vreun rol esenţial în cunoaştere sau în adevăr.

Reclame

2010/02/19 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: