ANAMORF

IntraOdiseea

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (VI)

(continuare)

Permiteţi-mi să-ncep cu nişte fapte banale.

Nu există societate fără aritmetică. Nu există societate fără mit.

În societatea de astăzi, artimetica este, cu siguranţă, unul din miturile principale.

Dar nu există, şi nici nu poate exista, o bază „raţională” pentru domnia cantităţii în societatea contemporană !

Cantitatea este doar expresia uneia din semnificaţiile ei imaginare dominante : orice nu poate fi numărat, nu există.

Dar putem face un pas încă şi mai departe.

Nu există mit fără aritmetică, şi nici aritmetică fără mit !

(Permiteţi-mi să adaug că cel mai important lucru despre mit nu este, cum susţine structuralismul, că, prin el, societatea organizează lucrurile logic. Mitul nu este numai „logică” – deşi, desigur, conţine şi logică – şi, încă şi mai puţin, logica binară a structuralismului. Mitul este, în mod esenţial, o modalitate a societăţii de-a investi cu sens atât lumea, cât şi propria ei viaţă din lume – o lume şi o viaţă care, altfel, sunt evident lipsite de sens.)

Aceste remarci ne conduc la o afirmaţie cheie în privinţa organizării societăţii, prin care s-o putem caracteriza într-un mod intrinsec şi pozitiv.

Instituţia societăţii, şi semnificaţiile social imaginare din ea, se desfăşoară întotdeauna de-a lungul a două direcţii indisociabile : cea „ansamblistic-identitară” (sau „logică”, sau conformă „teoriei seturilor”, sau „ansidică”), şi cea strict, sau propriu-zis, imaginară.

În dimensiunea ei ansidică, societatea lucrează („acţionează” şi „gândeşte”) în, şi prin, „elemente”, „clase”, „proprietăţi”, şi „relaţii”, care sunt declarate ca „distincte” şi „definite”. Aici, schema suverană este cea a determinaţiei. Aici, totul trebuie să stea sub semnul determinaţiei. Din punctul de vedere al acestei dimeniuni, existenţa este determinare.

Pe când în dimensiunea imaginară, existenţa este semnificare. Semnificaţiile nu sunt determinate, deşi „trimit la”. Relaţiile dintre ele se bazează pe referinţă.

Semnificaţiile nu sunt nici „distincte” nici „definite” (termenii folosiţi de G. Cantor, în „definiţia” elementelor unui set, din a sa „teorie a seturilor”). Nu sunt conectate de raţiuni şi condiţii necesare şi suficiente.

Referinţa subîntinde, aici, de asemenea, şi o „cvasi-echivalenţă”, şi o „cvasi-dependenţă”. Ea lucrează, mai ales, printr-un qui pro quo, printr-un „x înseamnă y” care, în cazurile cele mai importante, este „arbitrar” – adică instituit.

(va urma)

Anunțuri

2010/02/20 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii

  1. […] Ce lucru curios e oglinda ! şi ce minunat se potriveşte cu imaginaţia omului ! Pentru că camera asta a mea, văzută în oglindă, e acceaşi şi, totuşi, diferită. Nu e numai […]

    Pingback de Ora interferenţelor feerice (IX) « 0rt0d0x | 2010/07/07

  2. […] întotdeauna, prin imagine, până acolo încât nu mai are sens (nu mai e … reală) fără omologarea ei de către imaginar. Iar în zilele noastre, imaginea despre lume a unei culturi este cea de pe monitoarele TV sau […]

    Pingback de Ce-a fost, mai întâi ? « 0rt0d0x | 2010/07/09


Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: