ANAMORF

IntraOdiseea

Patapievici despre greci

Să-l auzim acum şi pe Patapilevici, ce are de zis, despre aproximativ acelaşi subiect ca şi Barfield.

Asemănările nu sunt întâmplătoare, pentru că ambii sunt inspiraţi de acelaşi ins formidabil, din păcate ocultat încă din timpul vieţii.

Dar să-i dăm cuvântul lui Pataploşniţă :

În ordinea reflecţiei filozofice, tradiţia noastră cea mai veche vine de la greci. Încă de la ei, ‘a cunoaşte’ era gîndit în două feluri, după cum sufletul se ridica la lucrurile superioare ori rămînea între cele supuse indefinit naşterii şi distrugerii. Spre pildă, potrivit lui Platon, fiecare suflet posedă, în adormire, ‘organul’ cu ajutorul căruia oamenii pot vedea adevărul. După cum se exercită într-un tip de cunoaştere ori altul, acest ‘organ’ poate fi activat ori menţinut în anchiloză. Dacă sufletul adoptă ca unice şi suficiente îndeletnicirile îndreptate spre devenire, organulcare-vede-adevărul este orbit şi nimicit. El poate fi readus la viaţă cu ajutorul anumitor cunoştinţe, cum ar fi cele furnizate de aritmetică, geometrie, stereometrie şi astronomie. Aceste discipline trebuie însă practicate ‘nu în vederea vînzării sau cumpărării, precum negustorii sau precupeţii – adică ‘în mod profan’, ci în spiritul ‘filozofiei celei adevărate’. În primul sens, cel mai important, ‘a cunoaşte’ era pentru Platon capacitatea de a gîndi într-un fel divin. La acest fel de cunoaştere omul are acces printr-o ‘răsucire’ – he periagoges téhne – a ‘organului’ cu ajutorul căruia cunoaşte, operaţiune prin care întreg sufletul omului se răsuceşte dinspre tărîmul devenirii înspre ‘măreaţa strălucire’ a ceea-ce-este-cu-adevărat, îndreptîndu-se astfel spre adevăr şi trăgînd în sus facultăţile umane care, în chip nepotrivit, sunt de obicei îndreptate în jos. Potrivit lui Platon, cunoaşterea veritabilă – aceea care nu se opreşte nici la nume, nici la definiţie, nici la imagine, nici la cunoştinţe şi care ajunge la obiectul însuşi, aşa cum există acesta cu adevărat – nu se poate obţine decît dacă omul care doreşte să cunoască este în mod natural înrudit cu obiectul cunoaşterii sale. „După mult efort, pe măsură ce numele, definiţiile, intuiţiile şi alte date senzoriale sunt aduse laolaltă şi puse în contact, în cursul investigaţiei şi testării la care omul supune obiectul cercetat prin întrebări şi răspunsuri, fără nici o rea intenţie, ca o lumină, ţîşneşte atunci strălucirea unei înţelegeri care atinge fiecare problemă studiată şi ajunge pînă la limitele puterilor omeneşti.“ Odată deşteptat în sufletul omului, acest fel de cunoaştere nu-şi mai pierde niciodată puterea.

Socotind deoparte tot ce se oferea ca opus cunoaşterii veritabile, Platon distingea un al doilea tip de cunoaştere, pe care îl rezerva ocupaţiilor cotidiene şi deprinderilor care rezultau, pentru el, din obiceiurile ce pot fi dobîndite cu experienţa: de acestea ţineau şi cunoştinţele tehnice şi virtuţile sufletului. Diferenţa grecească dintre cele două tipuri de cunoaştere nu era deloc deosebirea modernă dintre ştiinţe şi metafizică (la Kant), sau aceea dintre ştiinţe şi pseudo-ştiinţe (la neopozitivişti). Şi ştiinţele – exemplele lui Platon sunt geometria şi aritmetica – pot fi privite sub specia celor două cunoaşteri: dacă vrei să le foloseşti ca un om practic, în vederea acţiunii, atunci ştiinţa rămîne captivă în zona devenirii – şi acesta este modul profan de a o exercita, care este ‘slab’, incomplet, limitat. Dacă însă lepezi haina devenirii şi foloseşti ştiinţa cu scopul de a atinge esenţa, silind sufletul să se răsucească în sus, spre ceea-ce-este, atunci se poate ajunge la filozofia cea adevărată şi acesta este modul `tare’, divin de a face ştiinţă. Modul ‘slab’ de a privi ştiinţele e instrumental. Platon însuşi nu foloseşte niciodată cuvîntul `instrumental’, ci cîteva expresii echivalente cum ar fi ‘în vederea acţiunii’ ori `întrucît serveşte la ceva’. Epistemologic vorbind, tipic pentru acest mod de a privi cunoaşterea este judecata pe bază de ‘ipoteze’, adică raţionamentul construit prin postularea unui fapt sau a unei aserţiuni, pornind de la o imagine (i.e., de la un obiect imitat).

Dimpotrivă, modul ‘tare’ de a privi ştiinţele este bazat pe eliminarea sistematică a tuturor consideraţiilor utilitare, practice sau instrumentale; această eliminare se face considerînd ipotezele ca nefiind mai mult decît ceea ce sunt de fapt, adică simple ‘mijloace de a ataca’ ori ‘de a aborda ceva’, instrumente în vederea ajungerii la ceva ce nu mai este nici postulat în mod arbitrar, nici ipotetic. Tipic acestui mod de a privi ştiinţa este ‘răsucirea’, adică întoarcerea sufletului şi a tuturor facultăţilor sale dinspre ceea ce este jos înspre ceea ce este sus; în acest fel, organul sufletului care ‘vede’ adevărul (numai după ce a fost ‘curăţat’ şi ‘reaprins’ prin această ‘răsucire’) ‘intră în contact’ cu cea mai înaltă diviziune a inteligibilului, cu ceea-ce-este (care nu e vizibil), în fine, cu acele forme de existenţă care se află mereu laolaltă cu principiul lor (spre deosebire de cele supuse generării şi distrugerii, care, se poate deduce, sunt separate de principiul lor).

În rezumat, cunoaşterea tehnică e construită pe ipoteze, vizează acţiunea şi foloseşte întotdeauna la ceva anume. Este, altfel spus, instrumentală. Obiectul ei este vizibilul. Cunoaşterea veritabilă pleacă de la judecăţile bazate pe ipoteze pentru a se îndrepta dincolo de orice ipoteze, vizează ceea-ce-este, are ca instrument de sesizare a adevărului un organ al sufletului care poate fi trezit la viaţă prin ‘răsucirea’ întregului suflet de la lucrurile de jos la cele aflate sus, în fine, se obţine prin ‘intrarea în contact’ a părţii superioare a sufletului cu diviziunea cea mai înaltă a inteligibilului. Cunoaşterea tehnică este un instrument de dominare a corpurilor şi a celor vizibile; cunoaşterea adevărată este o cale de contopire a părţii superioare din om cu partea inteligibilele. Cunoaşterea tehnică priveşte lumea ‚în chip profan; ‚filozofia cea adevărată’ depăşeşte lumea vizibilă, contopindu-se cu ceea ce este divin.

Trebuie subliniat faptul că, pentru Platon, ceea ce este folositor în sensul corpurilor vizibile, este nefolositor în sensul cunoaşterii adevărate. Aceasta se întîmplă deoarece cunoaşterea instrumentală ţine facultăţile orientate în jos, contribuind în acest mod la ‘nimicirea’ şi ‘orbirea’ organului sufletesc cu ajutorul căruia, dacă acesta ar fi ‘curăţat’ şi ‘aprins’, omul ar putea vedea, prin contact direct, adevărul. Dacă modul de a cunoaşte instrumental ar fi decretat ca unic şi atotsuficient, omul ar rămîne rătăcit printre obiectele strict materiale ale lumii. Singură cunoaşterea adevărată permite sufletului să se elibereze: acest fel de a exercita gîndirea, care, potrivit lui Platon, are parte de ceva divin, răsuceşte toate facultăţile sufletului în sus, permiţînd trecerea de la cele ‘corporale şi vizibile’ (sau ‘vizibile şi palpabile’) la cele inteligibile, ‘la ceea-ce-este şi la ceea ce nu e vizibil’. Exercitarea ‘în chip profan’ a artelor (i.e., cunoaşterea tehnică) ţine de sufletul omului departe de adevărata filozofie, adică de intrarea în contact a părţii celei mai înalte din suflet (organul vederii directe a adevărului, unde prin ‘vedere’ trebuie aici înţeles contact) cu partea cea mai înaltă a ‘diviziunii inteligibilului’. În chip etic, Socrate afirmase acelaşi lucru, atunci cînd susţinuse că avînd cele mai puţine nevoi materiale, suntem cel mai aproape de zei.

O altă deosebire importantă între cunoaşterea veritabilă şi cea tehnică, care decurge din chiar natura lor, este că prima nu poate fi nici predată, nici învăţată. Într-adevăr, dacă am putea preda cunoaşterea veritabilă, atunci ea ar fi instrumentalizabilă şi, deci, nu ar fi cunoaştere veritabilă, ci instrumentală. Cunoaşterea veritabilă, e o tautologie, scapă instrumentalizării. Platon mărturiseşte: „Despre lucrurile esenţiale eu nu am scris şi nici nu voi scrie nimic. Nu există vreo posibilitate de a te exprima asupra lor în termenii unei discipline care să se poată preda.“ Spre pildă, despre ştiinţa politicii, Socrate susţine că nu poate fi nici învăţată, nici transmisă, iar cei mai pricepuţi şi mai de ispravă dintre cetăţeni sunt incapabili să le transmită celorlalţi virtutea pe care o au.

Să analizăm acum atributele cunoaşterii veritabile, prin contrast cu cele ale cunoaşterii tehnice (termenul nu este întrebuinţat de Platon, dar apare la Aristotel). Atunci cînd este cunoaştere a fiinţei, cunoaşterea este veritabilă. În timp ce lumea dezvăluită în orizontul fiinţei este una a esenţelor separate, neschimbătoare, eterne etc., lumea vizată de cunoaşterea tehnică este schimbătoare, instabilă, trecătoare, supusă naşterii, creşterii şi distrugerii. Atunci cînd vizezi particularul, moartea, incoerenţa şi lipsa de ieşire sunt singurii însoţitori posibili. Dimpotrivă, cunoaşterea veritabilă, deoarece pleacă din capul locului de la fiinţă, este deopotrivă integrală (anulează separaţia dintre lumea esenţei şi lumea aparenţei prin resorbţia aparenţelor în esenţe) şi universală (oferă priză directă, univocă şi explicită asupra fiinţei). Nu este o ştiinţă, ci este ştiinţa. Deoarece realizează fiinţa – dar nu prin reducerea ei la obiect, ci prin modificarea ‘naturii’ subiectului cunoscător –, de cunoaşterea veritabilă nu se poate dispune aşa cum se poate dispune de un obiect, prin instrumentalizare. A şti ce este dreptatea nu înseamnă doar a fi capabil să discursezi despre ea (cum se întîmplă pentru noi, modernii), înseamnă, în mod direct şi lipsit de echivoc, a face lucruri drepte, adică a fi un om drept. În acelaşi fel, a cunoaşte virtutea înseamnă a o întrupa. ‘Adevărata filozofie’ nu conferă putere asupra lumii, ci oferă soluţia depăşirii ei. În termenii lui Platon, te învaţă cum să ieşi din peştera în care suntem captivi. În termenii lui Wittgenstein, sarcina ei ar fi să înveţe musca închisă în sticlă cum anume să poată ieşi din ea.

Anunțuri

2010/02/22 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: