ANAMORF

IntraOdiseea

Ce este adevărul ? (II)

(continuare)

De-aici rezultă că conceptul de adevăr este dublu, desemnând atât ceea ce se arată, cât şi faptul arătării.

Ceea ce se arată este cerul noros, sau egalitatea razelor.

Dar faptul arătării nu are nimic în comun cu ceea ce se arată, cu norii sau cu geometria; ba este chiar total indiferent la ceea ce se-arată. Acelaşi fapt, de a se arăta, stă la baza unor apariţii foarte diferite între ele : cerul noros, formele geometrice, frumuseţea unei picturi, furia oamenilor care se ucid între ei, zâmbetul unui copil, etc.

Faptul de-a se arăta e la fel de indiferent, la ceea ce se arată, ca lumina la ceea ce este luminat.

Dar faptul de-a se arăta e indiferent la ceea ce se-arată numai fiindcă diferă, prin natura lui, de ceea ce se-arată.

Iar acest fapt, de-a se arăta, considerat în el însuşi şi ca atare, este, nici mai mult nici mai puţin, decât esenţa adevărului. Astfel, putem numi adevărul, la fel de bine, şi „arătare“, sau „apariţie“, sau „manifestare“, sau „revelaţie“.

Dar dacă faptul de-a se arăta este esenţa adevărului, atunci tot ceea ce se arată este adevărat într-un sens secundar. În fiecare apariţie (cer cu nori, forme geometrice, picturi, violenţe sociale, zâmbete de copii) are loc, mai întâi, actul pur de-a apărea. Astfel, adevărul oricărui lucru trimite la adevărul pur pe care îl presupune, adică la actul pur de-a se arăta, în sine şi ca atare.

Prin urmare, lucrul cel mai important este de a afla în ce constă acest act de a apărea, şi care este natura acestui adevăr originar.

Şi asta s-a şi întâmplat – implicit, cel puţin -, încă de la începuturile filozofiei, în Grecia antică, şi poate chiar încă mai de dinainte, prin simţul comun şi limbajul ce îi corespunde.

Lucrurile se numesc „phenomena“, în greceşte. „Phenomenon“, phainomenon, vine din verbul phainesthai, care conţine radicalul pha, phos, care înseamnă „lumină“. Phainesthai înseamnă, prin urmare, „ceea ce se arată prin venirea în lumină“, sau „la lumina zilei“.

Să numim, atunci, această lumină, în care lucrurile vin ca să se arate ca fenomene, „lumina lumii“. Care lume nu va mai fi, atunci, lucrurile, ci orizontul de lumină în care acestea se arată. Lumea astfel nu va mai desemna ceeea ce este adevărat, ci adevărul însuşi. Iar fenomenele lumeşti sunt lucruri în măsura în care se arată în lume, care devine propria lor apariţie, arătare, manifestare, sau revelaţie.

Intuiţia antică, a interpretării lucrurilor ca fenomene, va fi preluată de fenomenologia modernă (Husserl), fiindu-i chiar principiul fundamental.

(va urma)

Anunțuri

2010/02/23 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

1 comentariu

  1. […] poate fi o credinţă deschisă ? Pliindu-se asupra ei însăşi, dublându-se şi regăsindu-se pe […]

    Pingback de Buna credinţă (III) « 0rt0d0x | 2010/07/13


Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: