ANAMORF

IntraOdiseea

Ce este adevărul ?

Uriaşă întrebare, nu ?

Pentru unii, cel puţin…

Că pentru alţii, nici măcar nu e o întrebare : adevărul e ce le place lor, sau ce le convine la un moment dat, şi cu asta basta !

Ăsta se numeşte relativism postmodern; în varianta autohtonă se amestecă cu … „fomismul“ pre-modern : adevărul este tot ce poate astâmpăra foamea. De bani, de sex, de succes social, de imagine, până la foamea originară, brută, de mâncare – tot foame se cheamă. Şi tot nu se astâmpără vreodată !

Dar hai să vedem, aşa, ca variaţie, ce este adevărul şi pentru un ins decent – preţ de câteva postări, măcar :

Există mai multe feluri de adevăr.

De exemplu, unul din ele e „Cerul se-ntunecă şi va ploua în curând“, iar altul e „Într-un cerc, toate razele sunt egale“. Ele diferă prin aceea că primul e contingent (cerul poate să fie şi senin), în timp ce al doilea e necesar : e imposibil ca razele unui cerc să nu fie egale.

Filozofii zic de de adevărurile contingente că sunt a posteriori : experienţa e cea care mă-nvaţă că cerul se întunecă; fără ea, eu nu ştiu ce se întâmplă; poate, la fel de bine, să se şi însenineze.

Iar de adevărurile necesare, (tot ei) zic că sunt a priori, fiindcă egalitatea razelor e implicată prin chiar legea de desenare a cercului, şi deci dinainte de desenarea propriu-zisă a oricărui cerc particular.

Totuşi, se zice de ambele că sunt, chiar dacă unele sunt contingente, iar celelalte raţionale. Dar ce anume din ele este „adevărat“ ?

Ei bine, ceea ce este adevărat … se arată. Numai fiindcă cerul se arată cu un aspect ameninţător, putem noi spune „Cerul e ameninţător“. Adevărul acestei propoziţii trimite la adevărul anterior al unei stări de fapt, adică la apariţia cerului întunecat.

„Adevărul“ este constituit de apariţia ca atare, de faptul că cerul se arată.

Dar ia să presupunem acum, ca logicienii, că propoziţia e izolată de starea de fapt la care trimite în mod normal, adică să considerăm propoziţia „cerul e ameninţător“ în sine, fără să ne mai ducem la fereastră ca să verificăm dacă e corectă. Vom remarca că propoziţia, redusă la ea însăşi, pusă între ghilimele, continuă să ni se-arate; iar această apariţie (a propoziţiei, şi nu a cerului) îşi va conferi ei înseşi propriul ei adevăr.

Şi o experienţă analogă putem face şi cu celălalt tip de „adevăruri“, cele „necesare“.

(va urma)

Anunțuri

2010/02/23 - Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: