Anaforism

Materialiştii sunt, de fapt, tot nişte spiritualişti, dar care au greşit adresa…

Ca homosexualii !

Materialismul e tot o formă de spiritualism, dar care se concentrează pe lucrurile joase şi josnice, adică pe materie. Ca cei care spun că frumuseţea Venerei din Milo stă exclusiv în calitatea materialului din care e sculptată şi în priceperea artistului.

Nu spiritul e făcut pentru materie, ci viţăvercea. Există o ierarhie ontologică, care nu poate fi inversată decât cu riscul pervertirii.

Veneră şi matrioşcă

Lumea confundă spiritul cu reflecţiile materiei în el.

E drept că materia este, pentru spirit : suport, posibilitate, prilej, pretext, simbol,

dar şi : provocare, opoziţie, obstacol…

Ce mai dualism : ce te naşte, te şi-omoară !

Probabil, cel mai bun exemplu ar fi o statuie celebră; să zicem, Venus din Milo (ciunga grasă – pentru amărăşteni). Cineva stă în faţa ei, căzut în admiraţie, pradă extazului estetic. Şi vine şi-un turnător-betonier, care zice către estet : „Mare pricopseală ! dacă vin cu ciocanul, o fac ţăndări… Unde mai e, atunci, frumuseţea căreia i te-nchini ? Ce frumuseţe mai e asta, care se sparge la prima lovitură de ciocan ?!”

Estetul, care chiar a simţit loviturile brutale de ciocan ale lumpenului, în propriile creier şi inimă, îşi revine şi zice : „Bă, foamea la sate ! Frumuseţea nu stă-ntr-o buca’ de marmură, pe care-o spargi tu cu capu’ ăla tare ! frumuseţea e-n spiritul capabil de-a o aprecia şi, uneori, chiar de-a o produce.”

Ţapul izbăvitor

Teza lui Rene Girard e că umanitatea stă sub semnul competitivităţii (da, dintotdeauna, nu numai în capitalismul modern !) care se rezolvă, până la urmă, prin concentrarea urii colective asupra unui singur „ţap ispăşitor”; prin sacrificarea acestuia, se produce pacificarea temporară a spiritelor încinse.

Şi că Isus Hristos ar fi pus capăt acestui „sistem”, prin jertfa de pe cruce. D-zeu s-a smerit până la a juca rolul de omega, de ultim om în ierarhia socială, de ţap ispăşitor !

Şi de aceea noi, modernii, pedalăm aşa de intens pe anti-discriminare; am fi învăţat, prin creştinism, lecţia antropologică fundamentală că n-ajungem nicăieri, dacă ne sacrificăm aproapele.

Chiar aşa să fie ?

Competitivitatea mimetică

America antropologului creştin Rene Girard este mimesis-ul. Omul este un animal mimetic; ce simplu era ! daţi-vă o palmă peste frunte, acum că vi s-a revelat asta !

Adică omul „imitează”. Învaţă prin imitare, creşte prin ea, trăieşte în ea.

Şi-aici vine catch-ul :

Cele trei angoase

Onto-teo-logul P. Tillich vine cu o interpretare remarcabilă a istoriei – din punctul de vedere al … curajului, ridicat la rang ontologic.

Orice termen e definit de … termenul opus, de antonim, sau ca fiind el opus acestuia din urmă. Omnis determinatio est negatio, cum bine zicea … tipu’ cu lentilele. (Nu TRU. Şi nici Neamţu, păcatele mele !)

Astfel, curajul e caracterizat de un „în pofida” lui. Frica îi este pandant, şi aşa ajungem, târâş-grăpiş, şi la angoasă, care se deosebeşte de frică prin aceea că nu are un obiect bine definit.

Istoria lui Tillich e o evoluţie a angoasei, care a cunoscut trei tipuri mari şi late :

1. angoasa morţii şi a sorţii (în română şi rimează) – din preistorie pân-la creştinism;
2. angoasa vinovăţiei şi a judecăţii, care a ţinut toată era creştină, până-n modernitate;
3. angoasa lipsei de sens şi a absurdului, tipică modernilor şi, mai ales, existenţialiştilor.

Neamţu-i suficient de subtil ca să nuanţeze trihotomia, arătând că, în fiecare epocă, erau prezente şi celelalte două angoase, dar mai … recesive faţă de cea respectiv dominantă.

Iar eu observ că

Je est un autre

Tot Moş Ortega observa, în „El hombre y la gente”, paradoxul cuprins în formula alter ego. Ego e … sunt chiar eu; cum să fie(/u) atunci altul ? Iar altu’ ăla, cum să fiu(/e) tot eu ?!

Intersubiectivitatea fenomenologică devine astfel intrasubiectivitate; altfel subiectul se reduce la o fundătură de membrum disjectus, la care nici măcar paradoxalul nu se mai aplică…

Occidentul modern (cel puţin în cultura lui) e traversat de firul roşu dedublării personale. Doppelganger-ul e unul din arhetipurile sale, după cum remarcă şi Corin Braga.

Acuma, e greu de discutat subiectul, într-un Orient netulburat de dihotomii metafizice ! Dar tocmai asta îl face mai interesant…