ANAMORF

IntraOdiseea

Ce este adevărul ?

Uriaşă întrebare, nu ?

Pentru unii, cel puţin…

Că pentru alţii, nici măcar nu e o întrebare : adevărul e ce le place lor, sau ce le convine la un moment dat, şi cu asta basta !

Ăsta se numeşte relativism postmodern; în varianta autohtonă se amestecă cu … „fomismul“ pre-modern : adevărul este tot ce poate astâmpăra foamea. De bani, de sex, de succes social, de imagine, până la foamea originară, brută, de mâncare – tot foame se cheamă. Şi tot nu se astâmpără vreodată !

Dar hai să vedem, aşa, ca variaţie, ce este adevărul şi pentru un ins decent – preţ de câteva postări, măcar :

Există mai multe feluri de adevăr.

De exemplu, unul din ele e „Cerul se-ntunecă şi va ploua în curând“, iar altul e „Într-un cerc, toate razele sunt egale“. Ele diferă prin aceea că primul e contingent (cerul poate să fie şi senin), în timp ce al doilea e necesar : e imposibil ca razele unui cerc să nu fie egale.

Filozofii zic de de adevărurile contingente că sunt a posteriori : experienţa e cea care mă-nvaţă că cerul se întunecă; fără ea, eu nu ştiu ce se întâmplă; poate, la fel de bine, să se şi însenineze.

Iar de adevărurile necesare, (tot ei) zic că sunt a priori, fiindcă egalitatea razelor e implicată prin chiar legea de desenare a cercului, şi deci dinainte de desenarea propriu-zisă a oricărui cerc particular.

Totuşi, se zice de ambele că sunt, chiar dacă unele sunt contingente, iar celelalte raţionale. Dar ce anume din ele este „adevărat“ ?
Citește în continuare

2010/02/23 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

… restul e imaginaţie

Cunoaşteţi-vă toate visele pentru numai un click !

Magicianul, Diavolul şi ucenicul vrăjitor

2010/02/22 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Owen Barfield : Aparenţă şi ipoteză

Cunoaşterea avea, după Platon, trei stadii sau grade.

Primul şi cel mai de jos nu depăşea simpla observaţie. Cum tot ceea ce percepem e într-o continuă schimbare [devenire], apărând şi dispărând, tipul ăsta de cunoaştere nu poate cuprinde nimic permanent, şi deci nimic care-ar putea fi justificat numit „adevăr”.

La polul opus, cel mai înalt grad – singurul care poate fi justificat numit cunoaştere – este în întregime extrasenzorial. El este contemplaţia, de către intelectul pur, a ideilor divine şi, mai presus de orice, a Binelui Suprem.

Iar unirea acestor două, adică a intelectului pur şi a cunoaşterii senzoriale, produce o activitate mentală intermediară, pe care Platon o stigmatiza ca „bastardă” – deşi le impunea tuturor elevilor săi s-o studieze, ca pregătire pentru, şi mijloc către, adevărata cunoaştere. Această activitate intermediară era geometria; sau, cum am spune astăzi, matematica.

Aceste trei grade ale cunoaşterii corespundeau la trei nivele diferite de astronomie. Primul, cel al observaţiei, se rezuma la simpla înregistrare a mişcărilor astrelor, fără a încerca să le explice, sau să le reducă la vreun sistem. De-aici ne putem ridica la cea de-a doua astronomie, care încerca să explice mişcările aparent arbitrare ale planetelor, de exemplu, prin a presupune că în spatele lor se află modele geometrice regulate. Prin exerciţiul acestei geometrii terestre, putem deveni capabili de a ne ridica, până la urmă, până la a treia, şi cea mai înaltă, astronomie, adică până la singura cunoaştere adevărată; care este o participare neumbrită la însăşi Mintea divină, sau la Cuvântul divin însuşi.

Înţelepciunea reală, spre deosebire de rezultatul ei, nu cu totul lipsit de valoare, din adevărurile permanente ale geometriei, se manifestă numai aceluia care participă, într-un grad oricât de mic, la Intelectul divin pur. Această participare inteligibilă [corespunzătoare intelectului, şi opusă corporalităţii – n. trad.], privilegiu al filosofiei şi, nu în ultimă instanţă, al iniţierii, nu era mistică, pentru că experienţa mistică este, în esenţa ei, diferită de experienţa obişnuită. Pe când participarea platonică sau aristotelică, care era cunoaşterea adevărată, era simpla participare semi-conştientă, a fiecărui om (participare în virtutea căreia el era om), curăţată de devenirea greoaie şi confuză, depusă pe ea de cealaltă abordare, intermediată de simţuri.

Platon a mers încă şi mai departe Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (V)

(continuare)

4. Finalitatea (sau „teleonomia”, cum îi zice ultima modă din ştiinţă) pare-a fi o categorie inevitabilă, când cineva se ocupă de fiinţa vie, ca şi de societate. Dar procesele din fiinţa vie sunt guvernate de „finalitatea” conservării ei (dar fără să uităm că „finalitatea” finală a fiinţei vii este învăluită într-un dens mister), care are ea însăşi, ca „finalitate”, conservarea speciei, care urmăreşte, la rândul ei, „finalitatea” conservării biosferei, a biosistemului, ca întreg. Pe când în cazul societatăţii, deşi majoritatea „finalităţilor” îi sunt guvernate tot de-un „principiu de conservare”, această „conservare” este, în ultimă instanţă, a unor „atribute” „arbitrare” şi specifice fiecărei societăţi – semnificaţiile ei social imaginare.

5. Pentru tot ceea ce este pentru o fiinţă vie, un metaobservator poate găsi un corelat fizic. Dar nu poate face acelaşi lucru în cazul unei societăţi, care creează un fel de fiinţă, fără corelate fizice, masiv şi global : spirite, zei, păcate, virtuţi, „drepturi ale omului”, ş.a.m.d. Ba mai mult, acest fel de fiinţă este întotdeauna, pentru societate, de un rang mai înalt decât fiinţa „pur fizică”.

6. Societatea crează un nou tip de autoreferinţă : Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (II)

(continuare)

Omul există numai în, şi prin, societate, care este, întotdeauna, istorică. Societatea ca atare este o formă, iar fiecare societate dată este o formă particulară, dacă nu chiar una singulară. Forma implică organizare, sau, cu alte cuvinte, ordine (sau, dacă vreţi, ordine/dezordine, adică ordine şi dezordine).

Nu o să-ncerc să definesc aceşti termeni : formă, organizare, şi ordine. Ci o să-ncerc să arăt că ei capătă un însemnat nou sens, în domeniul socio-istoric.

În acest domeniu, se ridică două întrebări fundamentale; prima fiind „Ce anume ţine o societate la un loc ?” Cu alte cuvinte : care este baza unităţii, coeziunii, şi diferenţierii organizate a fantastic de complexei reţele de fenomene, pe care o observăm în fiecare societate ? Dar ne mai confruntăm, de asemenea, cu mutiplicitatea şi diversitatea societăţilor, şi cu dimensiunea istorică din fiecare societate, exprimată ca o alterare a ordinii sociale date, care poate duce la un (subit sau nu) sfârşit al „vechii ordini”, şi la instituirea uneia noi. Astfel, ni se pune şi-a doua întrebare : „Ce anume produce noi, sau alte, forme de societate ?” [n. trad. : întrebarea nicasiană „Cum e cu putinţă ceva nou”, pusă socio-istorio-logic]

Răspunsul la prima întrebare este : Citește în continuare

2010/02/18 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drumul spre Iad e pavat cu intenţii bune…

„Ilumeniştilor” noştri li se trăgea din angoasa vinovăţiei, care la rândul ei, era mai mult (contra)reformistă decât creştină

Pe urmă, cum scria acelaşi Tocqueville, în aceeaşi lucrare, o altă cauză a Revoluţiei a fost poziţia de homo scholasticus rupt de realitate al aceloraşi intelectuali.

Având ei atâta „scoleu” la îndemână (mă exprim aşa, deşi ştiu că skhole-ul era cu totul altceva decât timpul liber de azi sau loisir-ul…), şi fiind îndoctrinaţi cu o înţelegere greşită, pietistă (nu că ortodoxia noastră ar fi mai brează), a creştinismului (care stipula că un credincios trebuie să se simtă în permanenţă vinovat), şi-au uşurat conştiinţa într-o … teorie egalitaristă.

2010/02/16 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu