ANAMORF

IntraOdiseea

Am piatra filosofală, dar nu pot s-o vând !

La bază trebuie să fie o experienţă primară, (an)arhetip al tuturor celorlalte experienţe…

Sau o impresie originară, care ar întoarce fenomenologia pe dos, după Michel Henry.

Asta-i

2010/02/14 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anaforism

Dacă-i ceri omului să facă mai mult decât poate, o să vezi că nu mai face nici măcar atât cât poate !

2010/02/11 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Anatomia unei catastrofe (II)

(continuare)

În 1829, an cunoscut la noi după numele păcii de la Adrianopol, Principatele române capătă dreptul de a ieşi de sub monopolul comercial turcesc, şi de a poseda autonomie administrativă. E poate util să reamintesc că această deschidere a fost obţinută sub ocupaţie rusească, după cum sub preşedinţia unui consul general rus, Minciaki, preşedinte asupra divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, s-a redactat şi prima constituţie modernă a românilor, mă gîndesc la „Regulamentul Organic”. Din acest moment, 1829, iniţiativa istorică este preluată, în Principate, de logica modernizării capitaliste, care implica apariţia si consolidarea anumitor instituţii-cheie : si anume, a instituţiilor statului laic occidental, a pieţei libere şi a societăţii civile.

În termeni de filosofia culturii, instituţiile ţării au trebuit să treacă, într-un timp foarte scurt, de la orizontul organicist hieratic bizantin, la rigorile contractual individualiste carolingiene. Să subliniem că, din punct de vedere metafizic, Occidentul latin părăseşte definitiv orizontul intelectual bizantin, odată cu formularea argumentului ontologic, de către sfîntul Anselm de Canterbury în 1078.

Acum, din punct de vedere istoric, distanta temporală dintre instituţiile bizantine şi cele carolingiene era de cîteva secole. Acest decalaj a fost resorbit, în numai cîteva decenii, prin activitatea instituţională a generaţiei paşoptiste. Oamenii acestei generaţii au fost formaţi în marile centre universitare occidentale, au aparţinut celor mai influente loji masonice ale vremii, şi au putut astfel dispune, pentru acţiunea lor politică, de subtile pîrghii de sprijin internaţional. Europa era cu Ţările Române, pentru că elita politică românească se afla deja în Europa. Cel mai puternic aliat al destinului românesc, pînă după Pacea de la Versailles, au fost legăturile personale, masonice sau de altă natură, pe care clasa noastră politică le-a întreţinut cu vîrfurile de decizie ale politicii europene.

Acestea fiind spuse, trebuie să spunem apăsat că ideile şi energia acestei generaţii (şi a continuatorilor ei) au realizat cea mai spectaculoasă revoluţie instituţională românească. Din punct de vedere cultural, rezultatele acestei renaşteri instituţionale au fost decisive pentru formularea conceptului modern de cultură românească; în fond, întreg conţinutul creaţiei culturale româneşti moderne este legat de această fertilă înnoire instituţională.

Dar, alături de decalajul dintre vîrstele stilurilor instituţionale bizantin şi carolingian, mai exista unul, încă mai semnificativ : Citește în continuare

2010/02/10 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Anatomia unei catastrofe (I)

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

Titlul comunicării mele este „Anatomia unei catastrofe”.

Pentru un discurs ţinut în faţa unei audienţe de oameni savanţi, titlul ales de mine este deopotrivă prea pretenţios şi prea, cum să spun, prăpăstios. Este pretenţios pentru că, deşi vorbesc de o anatomie, nu am în fond nici o descriere definitivă să vă propun : aici nu veţi auzi nimic cu adevărat ştiinţific. Este prăpăstios pentru că, dacă e vorba de o catastrofă, ea nu este una obiectivă, cum sunt bunăoară „catastrofele” de care se ocupă teoria catastrofelor, elaborată de matematicianul Rene Thom, ci una pur subiectivă : îmi dau foarte bine seama că alţi observatori ar putea spune că aici nu este vorba de nici o catastrofă. Nu mai puţin, probabil că vor fi cîţiva oameni, în această sală, care să admită, cu mine, că modul în care societatea românească a ieşit din cei 50 de ani de dictatură comunistă poate fi descris în termeni de catastrofă.

Este, cel mai vizibil, o catastrofă de civilizaţie : de la ruina economiei la dezastrul relaţiilor publice, România postcomunistă arată ca o tară devastată, deopotrivă, de un război şi de o ocupaţie — străină sau internă, cum vreţi s-o luaţi.

Dar este şi o catastrofă mai puţin vizibilă, pe care aş numi-o identitară : paraginii materiale, din jur, îi corespunde, dezolant de precis, o recrudescenţă a mitocăniei sufleteşti, o lipsă de maniere sociale, o instinctivă vociferare de tip ţaţă, o conivenţă agresivă cu moravurile ţoapei, care, toate împreună, trădează o criză de identitate profundă.

Teza comunicării mele se referă la ceea ce eu percep a fi o catastrofă identitară : si voi încerca să supun atenţiei Dumneavoastră ideea că noi trăim azi conştiinţa prăbuşirii modelului identitar, pe care elitele intelectuale si politice româneşti l-au elaborat, începînd cu prima jumătate a secolului al XlX-lea, model identitar pe care o politică fericită l-a făcut să rodească, sub forma marilor si auroralelor momente ale istoriei noastre naţionale, din a doua jumătate a aceluiaşi secol.

Am să încep de la o percepţie nemijlocită care, poate, se va bucura de încuviinţarea Dumneavoastră : România post-totalitară este — de la oameni pînă la instituţii, de la sănătatea naturii pînă la eficacitatea economiei — o paragină; întrebarea imediată este, fireşte, cine e autorul acestei paragini. Citește în continuare

2010/02/10 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un alt document zguduitor, dar puţin cunoscut, al (anti)naţionalismului românesc !

Că tot se plânge ’mnealui, că e iar „targhetat” de naţionalismul de grotă, vom publica, pe acest blog, în serial, un alt „document cutremurător”.

De data asta e vorba de o descriere a istoriei moderne a României, făcută de nimeni altul decât H.-R. Paaa-ta-pieee-vici (auzim urale şi aplauze, doamnelor şi domnilor ?!), într-o conferinţă din obsedantul deceniu nouăzecist, ţinută prin cele străinătăţuri.

„Anatomia unei catastrofe” se cheamă bucata, şi, citind-o, veţi afla nu numai cum stau lucrurile cu biahahata noahahastră ţăhăhărişoară, ci şi de ce şi cum a ajuns „limbricul patibular”, peste noapte, un superstar în galaxia culturii româneşti contemporane, alături de ceilalţi doi „boieri ai minţii”, ale căror nume … nu vi le mai spun, pen’că le cunoaşteţi cu siguranţă.

A, şi în caz că v-aţi pus întrebarea : sublinierile îi aparţin autorului, nu mie.

2010/02/10 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dumnezeul lui Sartre

Să presupunem că-mi dau întâlnire cu un amic X într-o cafenea.

Eu mă duc acolo, intru, şi mă uit după amicul meu. Nu e în cafenea. E, în schimb, amicul Y, dar aproape că nici nu-i bag în seamă prezenţa, fiindcă-l caut din priviri pe X.

Mă aşez lângă Y şi aştept. De fiecare dată când se deschide uşa cafenelei devin atent, să văd dacă nu intră X. Dar acesta întârzie. Intră mai mulţi oameni, pe unii-i cunosc din privire, iar alţii îmi sunt chiar amici, cum ar fi Z, care vine şi se aşează lângă mine şi Y.
Citește în continuare

2010/02/04 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu