ANAMORF

IntraOdiseea

Corectitudinea politică instant

Excelentă, prin concizia ei, descriere a corectitudinii politice, într-un articol mai vechi, pe care-l puteţi citi apăsând colea :

Minoritar

2010/02/16 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

4 pentru România

Cei patru piloni de susţinere ai României !

Rareori găseşti, în aceeaşi zi, 4 (patru !) articole pertinente despre starea de fapt autohtonă :

Victorie! Păcat că nu a noastră

Reţete

Român-inginer

Scutul antiracheta american – o provocare pentru relatiile bilaterale

2010/02/15 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Elitism iresponsabil

Intelectualii „progresişti” ai Secolului Luminilor (concurs : al câtelea să fie ăla ?) susţineau, în răspărul Bisericii şi al dogmei păcatului originar, că omul e bun din fire. Şi că, deci, toţi suntem egali – sau măcar născuţi aşa.

Trăgând concluziile politice de rigoare ale acestei teze ontologice, democraţia-i gata : fiecare Nea Caisă participă la guvernare, având drept de vot, în virtutea simplei întâmplări că s-a născut om, şi nu bou. (Mai nou, şi animalele „are” drepturi, dar să ne rezumăm, deocamdată, la specia noastră.)

Practica însă a infirmat teza de la care s-a pornit, aceea cu bunătatea umană naturală, dând mai degrabă dreptate scepticului autor al „Leviatanului” (înc-un concurs : cine să fie ăla ?), cu răzbelul „fiecăruia contra fiecăruia”.

Şi-aşa am ajuns la societatea bolnavă, criticată de Pataprişniţă…

Numai că eruditul eseist greşeşte, dând vina numai pe bietul Nea Caisă, pe care natura l-a făcut om, dar nu şi bun. Şi astfel se face, la rândul său, vinovat de tocmai ceea ce el însuşi reproşa antioccidentalilor : neasumarea responsabilităţii !

Pentru că dacă Nea Caisă e-un bou, şi se şi comportă ca atare, vinovat nu e numai el, ci şi omul care i-a „creat oportunitatea” acestui comportament. Ba chiar, dintr-un punct de vedere, şi mai vinovat, fiindcă se presupune că îl duce mintea mai mult decât pe Nea Caisă, şi deci şi responsabilitatea îi e, proporţional, mai mare…

2010/02/12 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anatomia unei catastrofe (IV)

(continuare)

Ei bine, punctul nodal al celui de-al doilea mod de a reevalua simptomatologia istorică a paraginii noastre naţionale stă în semnificaţia acordată votului universal. Să reamintim că, dacă înainte de Războiul de Întregire votau numai în jur de o sută de mii de oameni, în 1926, spre pildă, votau 3,5 milioane. A fost acest imens progres numeric şi un progres politic ? Anamneză modernităţii eşuate susţine că nu. O dată cu ieşirea la vot a „României profunde”, viaţa socială românească a cunoscut o bruscă degradare politică, ce s-a accentuat continuu, fără soluţie de continuitate, pînă dincolo de ultimele alegeri libere, care însă au fost grosolan falsificate, din 19 noiembrie 1946. Votul universal a adus în viaţa politică românească populismul, autoritarismul şi ideea nefericită că existenţa unui lider carismatic este indispensabilă desfăşurării unei vieţi politice eficace. În fond, se credea că eficacitatea şi moralitatea politică sunt strîns legate de desfiinţarea parlamentarismului şi, revenind la relaţiile voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înţelept şi iubitor de neamul din care a ieşit. Mentalul colectiv adus la lumina zilei de votul universal cerea simplificarea vieţii publice, în sensul unor reprezentări politice arhaice, puternic mitologizate. Logica invaziei vieţii publice cu aceste reprezentări arhaice pretindea, în fond, revenirea vieţii publice la forme de viaţă colectivist-comunitare. Fireşte că politica se reajusta potrivit acestor noi reprezentări, care favorizau aşteptarea salvării de la un conducător carismatic, capabil să taie nodul gordian parlamentar prin magia soluţiei autoritare. Nu era decît foarte normal ca acest mental arhaic si mitologizant să privească violenţa exercitată direct în numele colectivităţii cu simpatie si aprobare. Spre exemplu, înscrierile în partidul legionar au cunoscut creşteri masive după fiecare act de violenţă politică a acestora. La sfârşitul anilor ’30, sub presiunea elitelor intelectuale si politice care respingeau democraţia si individualismul şi, bineînţeles, datorită sprijinului popular pentru soluţia politică autoritară, aproape toţi românii credeau că salvarea României poate fi găsită numai prin instaurarea dictaturii şi prin renunţarea la Statul individualist si democratic al paşoptiştilor. Este ceea ce, în fond, s-a şi întîmplat începînd cu 1948, imediat după alungarea de pe tron a Regelui. E drept că nu a fost tipul de dictatură pe care românii din ’40 o doreau, dar a fost o tiranie absolută, exact ca în Rusia, aşa cum o voia un personaj, la vremea lui ridicol, imaginat de Caragiale.

Potrivit acestei anamneze, uşurinţa bolşevizării României s-ar fi datorat eşecului generaţiei paşoptiste, legitimată prin votul cenzitar, de a crea o solidă societate civilă democratică, în stare să confere legitimitate urmaşilor ei politici şi în condiţiile votului universal. Joseph Schumpeter, cunoscutul istoric al gîndirii economice, spunea spre sfîrşitul vieţii, cu amărăciune, că sistemul capitalist este un imens succes economic, dar, din punct de vedere sociologic, este un eşec. De ce ? Pentru că beneficiarii lui, în ciuda prosperităţii, nu se gîndesc decît cum să îl schimbe cu alte sisteme, considerate mai echitabile si care, toate, sunt bazate pe contrariul spiritului întreprinzător capitalist, şi anume pe eliminarea sau controlul concurenţei si pe colectivism. Astfel că, în fond, efectele dezastruos de profunde ale bolşevizării s-ar datora insuccesului social al modernizării României. Potrivit acestei interpretări a simptomatologiei, singurii apărători ai democraţiei româneşti au fost elitele politice democrate, un număr restrîns de intelectuali, părţile cele mai înstărite ale societăţii (nu prea numeroase) şi, în fine, Regele. Or, regimul comunist a distrus cu sistemă exact aceste puncte de sprijin ale societăţii democratice româneşti, singurele care făceau Statul modern să trăiască. Bolşevizarea ţării a început, de aceea, prin înlăturarea Regelui, a continuat cu deposedarea şi deportarea socială a celor avuţi, şi s-a desăvîrşit atît prin asasinarea elitei politice româneşti în întregul ei (nu doar cea democrată) cît şi prin întemniţarea, intimidarea sau coruperea intelectualilor de orice orientare. Ce a rămas în temniţa din afara puşcăriilor a fost un aluat uşor modelabil de către diabolica inginerie socială comunistă. Iar rezultatul este încă foarte vizibil si azi : Citește în continuare

2010/02/12 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Anatomia unei catastrofe (III)

(continuare)

Acesta este momentul în care Statul totalitar şi-a început acţiunea de reconvertire şi modelare în masă a suletului românesc.

Ştie oricine că scopul unui regim totalitar este de a transforma o naţiune de cetăţeni liberi într-o populaţie de susţinători fanatici, fidel aservită principiului autist al Conducătorului. Combinînd represiunea violentă cu servitutea economică, adică îndemnurile bîtei cu persuasiunea mizeriei, regimul comunist din România a reuşit să impună rătăcitorului suflet colectiv acea modelare care corespundea cel mai bine intereselor sale de aservire si dominare totală. Surprins între două întrupări succesive, fragilitatea sufletului vagant a fost extremă; ceea ce a făcut ca şi ravagiile aservirii totalitare să fie, la el, mai pronunţate. Astfel s-ar putea explica, potrivit primei anamneze, pululaţia omului nou în peisajul postdecembrist. În esenţă, slaba noastră rezistenţă la ravagiile totalitare a fost un ghinion : o neşansă istorică. Această cale de a ne reaminti cine suntem are drept corolar teza optimistă potrivit căreia, dacă bolşevizarea ţării s-ar fi produs după schimbarea atributului identitar (altfel spus, după încheierea cu succes a metensomatozei), atunci prezenţa statistică a omului nou, în România, ar fi fost mai redusă, iar paragina noastră politică, socială şi instituţională — mai puţin dramatică.

Avantajele subiective ale tezei neşansei istorice sunt multiple. In primul rînd, ne permite să dăm vina pe alţii : de vină a fost războiul şi spiritul cedărilor de la Ialta; de vină au fost sovieticii si lipsa de simţ naţional a comuniştilor din interior, care şi-au trădat ţara, făcînd jocul intereselor sovietice în România (aici e rituală menţionarea numărului mare de alogeni în structura iniţială a Partidului Comunist din România).

În al doilea rînd, ne permite să explicăm degradarea catastrofală a comportamentului social prin mecanisme subtile si incontrolabile, cum ar fi afirmaţia că sufletul nostru colectiv a fost supus unei reeducări represive de tip „fenomenul Piteşti”. Dacă inversiunea psihică era obţinută de torţionarii de la Piteşti printr-o îndoctrinare efectuată pe carnea deschisă, la propriu, prin tortură, alterarea psihică a sufletului nostru colectiv s-ar fi obţinut prin combinarea celei mai sfruntate şi mai mincinoase propagande cu o represiune socială sistematică si difuză.

Al treilea avantaj subiectiv stă în împrejurarea că această anamneză favorizează foarte populara teorie, printre români, a conspiraţiei antiromâneşti universale. Oricare din aceste trei „avantaje subiective” nu se bazează pe vreun fals : în grade diferite, fiecare participă la o formă sau alta a adevărului istoric. Din punctul meu personal de vedere, dezavantajul moral major al acestui tip de anamneză priveşte imposibilitatea de a funda în ea un sentiment lipsit de ambiguitate al responsabilităţii individuale. Alţii sunt de vină, noi am fost doar victime, România e mereu prost plasată, toată lumea ne urăşte şi aşa mai departe, la nesfîrşit.

Teza modernizării eşuate

În fine, există şi un alt tip posibil de anamneză.

Citește în continuare

2010/02/11 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Anatomia unei catastrofe (II)

(continuare)

În 1829, an cunoscut la noi după numele păcii de la Adrianopol, Principatele române capătă dreptul de a ieşi de sub monopolul comercial turcesc, şi de a poseda autonomie administrativă. E poate util să reamintesc că această deschidere a fost obţinută sub ocupaţie rusească, după cum sub preşedinţia unui consul general rus, Minciaki, preşedinte asupra divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, s-a redactat şi prima constituţie modernă a românilor, mă gîndesc la „Regulamentul Organic”. Din acest moment, 1829, iniţiativa istorică este preluată, în Principate, de logica modernizării capitaliste, care implica apariţia si consolidarea anumitor instituţii-cheie : si anume, a instituţiilor statului laic occidental, a pieţei libere şi a societăţii civile.

În termeni de filosofia culturii, instituţiile ţării au trebuit să treacă, într-un timp foarte scurt, de la orizontul organicist hieratic bizantin, la rigorile contractual individualiste carolingiene. Să subliniem că, din punct de vedere metafizic, Occidentul latin părăseşte definitiv orizontul intelectual bizantin, odată cu formularea argumentului ontologic, de către sfîntul Anselm de Canterbury în 1078.

Acum, din punct de vedere istoric, distanta temporală dintre instituţiile bizantine şi cele carolingiene era de cîteva secole. Acest decalaj a fost resorbit, în numai cîteva decenii, prin activitatea instituţională a generaţiei paşoptiste. Oamenii acestei generaţii au fost formaţi în marile centre universitare occidentale, au aparţinut celor mai influente loji masonice ale vremii, şi au putut astfel dispune, pentru acţiunea lor politică, de subtile pîrghii de sprijin internaţional. Europa era cu Ţările Române, pentru că elita politică românească se afla deja în Europa. Cel mai puternic aliat al destinului românesc, pînă după Pacea de la Versailles, au fost legăturile personale, masonice sau de altă natură, pe care clasa noastră politică le-a întreţinut cu vîrfurile de decizie ale politicii europene.

Acestea fiind spuse, trebuie să spunem apăsat că ideile şi energia acestei generaţii (şi a continuatorilor ei) au realizat cea mai spectaculoasă revoluţie instituţională românească. Din punct de vedere cultural, rezultatele acestei renaşteri instituţionale au fost decisive pentru formularea conceptului modern de cultură românească; în fond, întreg conţinutul creaţiei culturale româneşti moderne este legat de această fertilă înnoire instituţională.

Dar, alături de decalajul dintre vîrstele stilurilor instituţionale bizantin şi carolingian, mai exista unul, încă mai semnificativ : Citește în continuare

2010/02/10 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu