ANAMORF

IntraOdiseea

Patapievici despre greci

Să-l auzim acum şi pe Patapilevici, ce are de zis, despre aproximativ acelaşi subiect ca şi Barfield.

Asemănările nu sunt întâmplătoare, pentru că ambii sunt inspiraţi de acelaşi ins formidabil, din păcate ocultat încă din timpul vieţii.

Dar să-i dăm cuvântul lui Pataploşniţă :

În ordinea reflecţiei filozofice, tradiţia noastră cea mai veche vine de la greci. Încă de la ei, ‘a cunoaşte’ era gîndit în două feluri, după cum sufletul se ridica la lucrurile superioare ori rămînea între cele supuse indefinit naşterii şi distrugerii. Spre pildă, potrivit lui Platon, fiecare suflet posedă, în adormire, ‘organul’ cu ajutorul căruia oamenii pot vedea adevărul. După cum se exercită într-un tip de cunoaştere ori altul, acest ‘organ’ poate fi activat ori menţinut în anchiloză. Dacă sufletul adoptă ca unice şi suficiente îndeletnicirile îndreptate spre devenire, organulcare-vede-adevărul este orbit şi nimicit. El poate fi readus la viaţă cu ajutorul anumitor cunoştinţe, cum ar fi cele furnizate de aritmetică, geometrie, stereometrie şi astronomie. Aceste discipline trebuie însă practicate ‘nu în vederea vînzării sau cumpărării, precum negustorii sau precupeţii – adică ‘în mod profan’, ci în spiritul ‘filozofiei celei adevărate’. În primul sens, cel mai important, ‘a cunoaşte’ era pentru Platon capacitatea de a gîndi într-un fel divin. La acest fel de cunoaştere omul are acces printr-o ‘răsucire’ – he periagoges téhne – a ‘organului’ cu ajutorul căruia cunoaşte, operaţiune prin care întreg sufletul omului se răsuceşte dinspre tărîmul devenirii înspre ‘măreaţa strălucire’ a ceea-ce-este-cu-adevărat, îndreptîndu-se astfel spre adevăr şi trăgînd în sus facultăţile umane care, în chip nepotrivit, sunt de obicei îndreptate în jos. Potrivit lui Platon, cunoaşterea veritabilă – aceea care nu se opreşte nici la nume, nici la definiţie, nici la imagine, nici la cunoştinţe şi care ajunge la obiectul însuşi, aşa cum există acesta cu adevărat – nu se poate obţine decît dacă omul care doreşte să cunoască este în mod natural înrudit cu obiectul cunoaşterii sale. „După mult efort, pe măsură ce numele, definiţiile, intuiţiile şi alte date senzoriale sunt aduse laolaltă şi puse în contact, în cursul investigaţiei şi testării la care omul supune obiectul cercetat prin întrebări şi răspunsuri, fără nici o rea intenţie, ca o lumină, ţîşneşte atunci strălucirea unei înţelegeri care atinge fiecare problemă studiată şi ajunge pînă la limitele puterilor omeneşti.“ Odată deşteptat în sufletul omului, acest fel de cunoaştere nu-şi mai pierde niciodată puterea.
Citește în continuare

Reclame

2010/02/22 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Găsirea nordului – mistică şi psihanalitică

Mundus imaginalis, ca orice lume care se respectă, are şi o geografie. Că doar fantasmele trebuie să se orienteze şi ele, nu ?

Printre cartografii acestei lumi se numără şi misticii sufiţi :

Atractia polului

Dar ce relevanţă mai pot avea fantasmagoriile astea pentru un modern ?

Modernii s-au zvârcolit ca la un veac, aşa, întru materialism, până să vină cu invenţia care să-i salveze, cel puţin temporar : psihanaliza !

Şi-aşa au reuşit să-şi explice şi combinaţia de real şi fantas(ma)tic din hărţile medievale : acestea ar fi fost nu numai o hartă a exteriorului geografic, ci şi a interiorului psihanalitic, subconştient !

De-ar fi atât de simplu… Mai îndeşi un domeniu, acolo, şi gata, ecuaţia umană e-aproape rezolvată ! Mai avem doar un pic…

2010/02/16 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Fenomenologia experienţei religioase

Teologul ortodox Pavel Evdokimov explică astfel experienţa religioasă :

Viaţa duhovnicească este un eveniment din interiorul duhului. Văzută din exterior, e uşor de confundat cu psihismul, cu viaţa psihică. Astfel psihologismul formulează întrebarea clasică : „Există vreo corespondenţă între subiectivitatea experienţei religioase şi obiectivitatea obiectului ei ?”

Astfel pusă, întrebarea îşi şi presupune răspunsul simplist : obiectul experienţei – Dumnezeu – ar fi numai un aspect imanent sufletului, o esse in anima. Omul ar intra în dialog cu elementele propriului său psihic, le-ar romantiza, şi şi-ar face din ele o mitologie.

Eroarea constă în introducerea unei distanţe speculative între experienţă şi obiectul ei; pe când experienţa religioasă este concomitent şi manifestarea propriului ei obiect.

Nu e o chestiune de conformitate între experienţa duhovnicească şi realitatea duhovnicească, pentru că experienţa chiar este această realitate.

Sublinierile cu italice aparţin autorului.

2010/02/02 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Iubirea fără iubit

Că dragostea nu e un sentiment sau o emoţie, o spune şi cel mai mare teolog ortodox în viaţă.

Celebrul Capitol 13 din Epistola a 2-a către Corinteni a Ap. Paul dă o definiţie a dragostei care de obicei este interpretată în sensul sentimentalist pietist reformist, care a contaminat şi ortodoxismul modern.

Or, dacă citeşti fără prejudecăţi, vezi că dragostea paulină seamănă mai mult cu speranţa fără obiect a lui Mihai Şora, decât cu sentimentul siropos în care o înţeleg marea majoritate a oamenilor. Ea „nu cade niciodată” din acelaşi motiv : nu are un obiect exterior sieşi, sau se are pe sine ca obiect.

Aici se potriveşte cu definiţia Vieţii lui Michel Henry, care „se încearcă pe sine” în „carnea” ei „fenomenologică”, în „ipseitatea” ei.

2010/02/02 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Agamben şi Apostolul

Cum pot să cadă la pace doi inşi aflaţi la extremele opuse, atât temporal (numa’ 2000 de ani), cât şi filozofic (creştinism vs. postmodernism neomarxist) ?

Simplu. Ca să aflaţi, citiţi fragmentele următoare.

Scrie Agamben, în „The Coming Community” :

Totul se bazează pe modalitatea trecerii de la potenţialitate la act. Simetria dintre potenţialitatea-de-a-fi şi potenţialitatea-de-a-nu-fi este, de fapt, numai aparentă. În potenţialitatea-de-a-fi, potenţialitatea are ca obiect un anume act, în sensul în care, pentru ea, a fi în act, energhein, nu poate însemna decât trecerea la o activitate determinată. De cealaltă parte, în ceea ce priveşte potenţialitatea-de-a-nu-fi, actul nu poate consta niciodată într-o simplă tranziţie de potentia ad actum : ea este, cu alte cuvinte, o potenţialitate care are ca obiect potenţialitatea însăşi; o potentia potentiae.

Numai o putere capabilă atât de putere cât şi de neputinţă, atunci, este puterea supremă Citește în continuare

2010/02/01 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Viaţa ca moarte

Meditaţia asupra morţii este o veche tehnică a misticismului creştin, din care modernitatea n-a păstrat decât lozinca moralistă memento mori.

Cel mai mare teolog ortodox în viaţă explică, colea, pentru cine are ochi de citit şi minte de înţeles, cum e cu chestia asta ontologică, ascunsă sub preş.

2010/02/01 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu