ANAMORF

IntraOdiseea

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (VI)

(continuare)

Permiteţi-mi să-ncep cu nişte fapte banale.

Nu există societate fără aritmetică. Nu există societate fără mit.

În societatea de astăzi, artimetica este, cu siguranţă, unul din miturile principale.

Dar nu există, şi nici nu poate exista, o bază „raţională” pentru domnia cantităţii în societatea contemporană !

Cantitatea este doar expresia uneia din semnificaţiile ei imaginare dominante : orice nu poate fi numărat, nu există.

Dar putem face un pas încă şi mai departe.

Nu există mit fără aritmetică, şi nici aritmetică fără mit !

(Permiteţi-mi să adaug că cel mai important lucru despre mit nu este, cum susţine structuralismul, că Citește în continuare

2010/02/20 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (V)

(continuare)

4. Finalitatea (sau „teleonomia”, cum îi zice ultima modă din ştiinţă) pare-a fi o categorie inevitabilă, când cineva se ocupă de fiinţa vie, ca şi de societate. Dar procesele din fiinţa vie sunt guvernate de „finalitatea” conservării ei (dar fără să uităm că „finalitatea” finală a fiinţei vii este învăluită într-un dens mister), care are ea însăşi, ca „finalitate”, conservarea speciei, care urmăreşte, la rândul ei, „finalitatea” conservării biosferei, a biosistemului, ca întreg. Pe când în cazul societatăţii, deşi majoritatea „finalităţilor” îi sunt guvernate tot de-un „principiu de conservare”, această „conservare” este, în ultimă instanţă, a unor „atribute” „arbitrare” şi specifice fiecărei societăţi – semnificaţiile ei social imaginare.

5. Pentru tot ceea ce este pentru o fiinţă vie, un metaobservator poate găsi un corelat fizic. Dar nu poate face acelaşi lucru în cazul unei societăţi, care creează un fel de fiinţă, fără corelate fizice, masiv şi global : spirite, zei, păcate, virtuţi, „drepturi ale omului”, ş.a.m.d. Ba mai mult, acest fel de fiinţă este întotdeauna, pentru societate, de un rang mai înalt decât fiinţa „pur fizică”.

6. Societatea crează un nou tip de autoreferinţă : Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Găsirea nordului – mistică şi psihanalitică

Mundus imaginalis, ca orice lume care se respectă, are şi o geografie. Că doar fantasmele trebuie să se orienteze şi ele, nu ?

Printre cartografii acestei lumi se numără şi misticii sufiţi :

Atractia polului

Dar ce relevanţă mai pot avea fantasmagoriile astea pentru un modern ?

Modernii s-au zvârcolit ca la un veac, aşa, întru materialism, până să vină cu invenţia care să-i salveze, cel puţin temporar : psihanaliza !

Şi-aşa au reuşit să-şi explice şi combinaţia de real şi fantas(ma)tic din hărţile medievale : acestea ar fi fost nu numai o hartă a exteriorului geografic, ci şi a interiorului psihanalitic, subconştient !

De-ar fi atât de simplu… Mai îndeşi un domeniu, acolo, şi gata, ecuaţia umană e-aproape rezolvată ! Mai avem doar un pic…

2010/02/16 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anatomia unei catastrofe (IV)

(continuare)

Ei bine, punctul nodal al celui de-al doilea mod de a reevalua simptomatologia istorică a paraginii noastre naţionale stă în semnificaţia acordată votului universal. Să reamintim că, dacă înainte de Războiul de Întregire votau numai în jur de o sută de mii de oameni, în 1926, spre pildă, votau 3,5 milioane. A fost acest imens progres numeric şi un progres politic ? Anamneză modernităţii eşuate susţine că nu. O dată cu ieşirea la vot a „României profunde”, viaţa socială românească a cunoscut o bruscă degradare politică, ce s-a accentuat continuu, fără soluţie de continuitate, pînă dincolo de ultimele alegeri libere, care însă au fost grosolan falsificate, din 19 noiembrie 1946. Votul universal a adus în viaţa politică românească populismul, autoritarismul şi ideea nefericită că existenţa unui lider carismatic este indispensabilă desfăşurării unei vieţi politice eficace. În fond, se credea că eficacitatea şi moralitatea politică sunt strîns legate de desfiinţarea parlamentarismului şi, revenind la relaţiile voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înţelept şi iubitor de neamul din care a ieşit. Mentalul colectiv adus la lumina zilei de votul universal cerea simplificarea vieţii publice, în sensul unor reprezentări politice arhaice, puternic mitologizate. Logica invaziei vieţii publice cu aceste reprezentări arhaice pretindea, în fond, revenirea vieţii publice la forme de viaţă colectivist-comunitare. Fireşte că politica se reajusta potrivit acestor noi reprezentări, care favorizau aşteptarea salvării de la un conducător carismatic, capabil să taie nodul gordian parlamentar prin magia soluţiei autoritare. Nu era decît foarte normal ca acest mental arhaic si mitologizant să privească violenţa exercitată direct în numele colectivităţii cu simpatie si aprobare. Spre exemplu, înscrierile în partidul legionar au cunoscut creşteri masive după fiecare act de violenţă politică a acestora. La sfârşitul anilor ’30, sub presiunea elitelor intelectuale si politice care respingeau democraţia si individualismul şi, bineînţeles, datorită sprijinului popular pentru soluţia politică autoritară, aproape toţi românii credeau că salvarea României poate fi găsită numai prin instaurarea dictaturii şi prin renunţarea la Statul individualist si democratic al paşoptiştilor. Este ceea ce, în fond, s-a şi întîmplat începînd cu 1948, imediat după alungarea de pe tron a Regelui. E drept că nu a fost tipul de dictatură pe care românii din ’40 o doreau, dar a fost o tiranie absolută, exact ca în Rusia, aşa cum o voia un personaj, la vremea lui ridicol, imaginat de Caragiale.

Potrivit acestei anamneze, uşurinţa bolşevizării României s-ar fi datorat eşecului generaţiei paşoptiste, legitimată prin votul cenzitar, de a crea o solidă societate civilă democratică, în stare să confere legitimitate urmaşilor ei politici şi în condiţiile votului universal. Joseph Schumpeter, cunoscutul istoric al gîndirii economice, spunea spre sfîrşitul vieţii, cu amărăciune, că sistemul capitalist este un imens succes economic, dar, din punct de vedere sociologic, este un eşec. De ce ? Pentru că beneficiarii lui, în ciuda prosperităţii, nu se gîndesc decît cum să îl schimbe cu alte sisteme, considerate mai echitabile si care, toate, sunt bazate pe contrariul spiritului întreprinzător capitalist, şi anume pe eliminarea sau controlul concurenţei si pe colectivism. Astfel că, în fond, efectele dezastruos de profunde ale bolşevizării s-ar datora insuccesului social al modernizării României. Potrivit acestei interpretări a simptomatologiei, singurii apărători ai democraţiei româneşti au fost elitele politice democrate, un număr restrîns de intelectuali, părţile cele mai înstărite ale societăţii (nu prea numeroase) şi, în fine, Regele. Or, regimul comunist a distrus cu sistemă exact aceste puncte de sprijin ale societăţii democratice româneşti, singurele care făceau Statul modern să trăiască. Bolşevizarea ţării a început, de aceea, prin înlăturarea Regelui, a continuat cu deposedarea şi deportarea socială a celor avuţi, şi s-a desăvîrşit atît prin asasinarea elitei politice româneşti în întregul ei (nu doar cea democrată) cît şi prin întemniţarea, intimidarea sau coruperea intelectualilor de orice orientare. Ce a rămas în temniţa din afara puşcăriilor a fost un aluat uşor modelabil de către diabolica inginerie socială comunistă. Iar rezultatul este încă foarte vizibil si azi : Citește în continuare

2010/02/12 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Anaforism

Dacă-i ceri omului să facă mai mult decât poate, o să vezi că nu mai face nici măcar atât cât poate !

2010/02/11 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Anatomia unei catastrofe (I)

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

Titlul comunicării mele este „Anatomia unei catastrofe”.

Pentru un discurs ţinut în faţa unei audienţe de oameni savanţi, titlul ales de mine este deopotrivă prea pretenţios şi prea, cum să spun, prăpăstios. Este pretenţios pentru că, deşi vorbesc de o anatomie, nu am în fond nici o descriere definitivă să vă propun : aici nu veţi auzi nimic cu adevărat ştiinţific. Este prăpăstios pentru că, dacă e vorba de o catastrofă, ea nu este una obiectivă, cum sunt bunăoară „catastrofele” de care se ocupă teoria catastrofelor, elaborată de matematicianul Rene Thom, ci una pur subiectivă : îmi dau foarte bine seama că alţi observatori ar putea spune că aici nu este vorba de nici o catastrofă. Nu mai puţin, probabil că vor fi cîţiva oameni, în această sală, care să admită, cu mine, că modul în care societatea românească a ieşit din cei 50 de ani de dictatură comunistă poate fi descris în termeni de catastrofă.

Este, cel mai vizibil, o catastrofă de civilizaţie : de la ruina economiei la dezastrul relaţiilor publice, România postcomunistă arată ca o tară devastată, deopotrivă, de un război şi de o ocupaţie — străină sau internă, cum vreţi s-o luaţi.

Dar este şi o catastrofă mai puţin vizibilă, pe care aş numi-o identitară : paraginii materiale, din jur, îi corespunde, dezolant de precis, o recrudescenţă a mitocăniei sufleteşti, o lipsă de maniere sociale, o instinctivă vociferare de tip ţaţă, o conivenţă agresivă cu moravurile ţoapei, care, toate împreună, trădează o criză de identitate profundă.

Teza comunicării mele se referă la ceea ce eu percep a fi o catastrofă identitară : si voi încerca să supun atenţiei Dumneavoastră ideea că noi trăim azi conştiinţa prăbuşirii modelului identitar, pe care elitele intelectuale si politice româneşti l-au elaborat, începînd cu prima jumătate a secolului al XlX-lea, model identitar pe care o politică fericită l-a făcut să rodească, sub forma marilor si auroralelor momente ale istoriei noastre naţionale, din a doua jumătate a aceluiaşi secol.

Am să încep de la o percepţie nemijlocită care, poate, se va bucura de încuviinţarea Dumneavoastră : România post-totalitară este — de la oameni pînă la instituţii, de la sănătatea naturii pînă la eficacitatea economiei — o paragină; întrebarea imediată este, fireşte, cine e autorul acestei paragini. Citește în continuare

2010/02/10 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu