ANAMORF

IntraOdiseea

Ce este adevărul ? (III)

(continuare)

Interpretarea a ceea ce este (a fiinţei) ca ceea ce se arată, şi astfel, a fiinţei ca adevăr, domină întreaga dezvoltare a gândirii occidentale. De exemplu, în filozofia conştiinţei din secolul XVII, conştiinţa nu este altceva decât actul de a se arăta înţeles în sine, manifestarea pură, adevărul. Iar lucrurile (fiinţările), de către această filozofie, la ceea ce se-arată conştiinţei, la condiţia lor de fenomene.

Trecerea, schimbarea de paradigmă, de la filozofia, antică şi medievală, a fiinţei, la filozofia modernă a conştiinţei, este în general interpretată ca o găselniţă epocală. Numai că această trecere nu schimbă nimic din definiţia lucrului ca fenomen, ci din contră, o duce la un nivel absolut.

Fenomenele conştiinţei sunt reprezentările, obiectele acesteia. Iar relaţia ei cu ele ne permite să observăm cu mare precizie natura acestei pure manifestări care este conştiinţa. Pentru aceasta, a-şi re-prezenta ceva înseamnă a şi-l plasa înainte. În germană, „a reprezenta“ se spune vorstellen, unde stellen însaemnă „a plasa“, iar vor – „înainte“. „Ob-iect“ [din latină] desemnează ceea ce e plasat înainte, în aşa fel încât obiectul se manifestă prin plasarea lui înainte, în faţă. Astfel, conştiinţa însăşi nu e nimic altceva decât această manifestare, care constă în faptul de-a fi plasat înainte; acest fapt este adevărul, conştiinţa pură. De asemenea, el mai este şi faptul de-a fi plasat în afară : este „afară“-le ca atare. Iar acesta din urmă este chiar lumea; într-o asemenea măsură încât expresia „adevărul lumii“ este tautologică; manifestarea/conştiinţa/adevărul este chiar lumea, chiar „afară“-le.

Acum se vede de ce Citește în continuare

2010/02/23 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce este adevărul ?

Uriaşă întrebare, nu ?

Pentru unii, cel puţin…

Că pentru alţii, nici măcar nu e o întrebare : adevărul e ce le place lor, sau ce le convine la un moment dat, şi cu asta basta !

Ăsta se numeşte relativism postmodern; în varianta autohtonă se amestecă cu … „fomismul“ pre-modern : adevărul este tot ce poate astâmpăra foamea. De bani, de sex, de succes social, de imagine, până la foamea originară, brută, de mâncare – tot foame se cheamă. Şi tot nu se astâmpără vreodată !

Dar hai să vedem, aşa, ca variaţie, ce este adevărul şi pentru un ins decent – preţ de câteva postări, măcar :

Există mai multe feluri de adevăr.

De exemplu, unul din ele e „Cerul se-ntunecă şi va ploua în curând“, iar altul e „Într-un cerc, toate razele sunt egale“. Ele diferă prin aceea că primul e contingent (cerul poate să fie şi senin), în timp ce al doilea e necesar : e imposibil ca razele unui cerc să nu fie egale.

Filozofii zic de de adevărurile contingente că sunt a posteriori : experienţa e cea care mă-nvaţă că cerul se întunecă; fără ea, eu nu ştiu ce se întâmplă; poate, la fel de bine, să se şi însenineze.

Iar de adevărurile necesare, (tot ei) zic că sunt a priori, fiindcă egalitatea razelor e implicată prin chiar legea de desenare a cercului, şi deci dinainte de desenarea propriu-zisă a oricărui cerc particular.

Totuşi, se zice de ambele că sunt, chiar dacă unele sunt contingente, iar celelalte raţionale. Dar ce anume din ele este „adevărat“ ?
Citește în continuare

2010/02/23 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Patapievici despre greci

Să-l auzim acum şi pe Patapilevici, ce are de zis, despre aproximativ acelaşi subiect ca şi Barfield.

Asemănările nu sunt întâmplătoare, pentru că ambii sunt inspiraţi de acelaşi ins formidabil, din păcate ocultat încă din timpul vieţii.

Dar să-i dăm cuvântul lui Pataploşniţă :

În ordinea reflecţiei filozofice, tradiţia noastră cea mai veche vine de la greci. Încă de la ei, ‘a cunoaşte’ era gîndit în două feluri, după cum sufletul se ridica la lucrurile superioare ori rămînea între cele supuse indefinit naşterii şi distrugerii. Spre pildă, potrivit lui Platon, fiecare suflet posedă, în adormire, ‘organul’ cu ajutorul căruia oamenii pot vedea adevărul. După cum se exercită într-un tip de cunoaştere ori altul, acest ‘organ’ poate fi activat ori menţinut în anchiloză. Dacă sufletul adoptă ca unice şi suficiente îndeletnicirile îndreptate spre devenire, organulcare-vede-adevărul este orbit şi nimicit. El poate fi readus la viaţă cu ajutorul anumitor cunoştinţe, cum ar fi cele furnizate de aritmetică, geometrie, stereometrie şi astronomie. Aceste discipline trebuie însă practicate ‘nu în vederea vînzării sau cumpărării, precum negustorii sau precupeţii – adică ‘în mod profan’, ci în spiritul ‘filozofiei celei adevărate’. În primul sens, cel mai important, ‘a cunoaşte’ era pentru Platon capacitatea de a gîndi într-un fel divin. La acest fel de cunoaştere omul are acces printr-o ‘răsucire’ – he periagoges téhne – a ‘organului’ cu ajutorul căruia cunoaşte, operaţiune prin care întreg sufletul omului se răsuceşte dinspre tărîmul devenirii înspre ‘măreaţa strălucire’ a ceea-ce-este-cu-adevărat, îndreptîndu-se astfel spre adevăr şi trăgînd în sus facultăţile umane care, în chip nepotrivit, sunt de obicei îndreptate în jos. Potrivit lui Platon, cunoaşterea veritabilă – aceea care nu se opreşte nici la nume, nici la definiţie, nici la imagine, nici la cunoştinţe şi care ajunge la obiectul însuşi, aşa cum există acesta cu adevărat – nu se poate obţine decît dacă omul care doreşte să cunoască este în mod natural înrudit cu obiectul cunoaşterii sale. „După mult efort, pe măsură ce numele, definiţiile, intuiţiile şi alte date senzoriale sunt aduse laolaltă şi puse în contact, în cursul investigaţiei şi testării la care omul supune obiectul cercetat prin întrebări şi răspunsuri, fără nici o rea intenţie, ca o lumină, ţîşneşte atunci strălucirea unei înţelegeri care atinge fiecare problemă studiată şi ajunge pînă la limitele puterilor omeneşti.“ Odată deşteptat în sufletul omului, acest fel de cunoaştere nu-şi mai pierde niciodată puterea.
Citește în continuare

2010/02/22 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Confesiuni socio-estetice

Mi-a displăcut dintotdeauna frumuseţea prea evidentă.

Mi se pare că prea mi se oferă uşor, prea nu mă lasă şi pe mine să fac ceva, să contribui, şi eu, cumva, la „anamorfoza” ei.

De aceea, renascentismul mă lasă rece, iar manierismul său – cu-atât mai mult.

Dar ceea ce mă deranjează cel mai tare, este obligaţia, „socială”, de-a avea câte un orgasm estetic, la comandă, ori de câte ori mă întâlnesc cu ceva plebiscitat automat ca meritând asta !

Iar parveniţii mă consideră, din cauza asta, un filistin, un Caliban, chiar, incapabil să se bucure de frumos…

Pe mine !

Normal că asta nu m-a făcut să mă apropii de ei, ca să nu zic c-am ajuns să le asociez o parte importantă din frumuseţea „gratuită” a lumii

Aşa că a trebuit să mă refugiez în locurile retrase, în cotloanele umbroase şi puţin umblate, unde pot să-mi desfăşor reveriile în linişte, şi să mi le împletesc, ca iedera, cu ruinele, cu resturile de la festinul estetic general.

2010/02/21 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Owen Barfield : Aparenţă şi ipoteză

Cunoaşterea avea, după Platon, trei stadii sau grade.

Primul şi cel mai de jos nu depăşea simpla observaţie. Cum tot ceea ce percepem e într-o continuă schimbare [devenire], apărând şi dispărând, tipul ăsta de cunoaştere nu poate cuprinde nimic permanent, şi deci nimic care-ar putea fi justificat numit „adevăr”.

La polul opus, cel mai înalt grad – singurul care poate fi justificat numit cunoaştere – este în întregime extrasenzorial. El este contemplaţia, de către intelectul pur, a ideilor divine şi, mai presus de orice, a Binelui Suprem.

Iar unirea acestor două, adică a intelectului pur şi a cunoaşterii senzoriale, produce o activitate mentală intermediară, pe care Platon o stigmatiza ca „bastardă” – deşi le impunea tuturor elevilor săi s-o studieze, ca pregătire pentru, şi mijloc către, adevărata cunoaştere. Această activitate intermediară era geometria; sau, cum am spune astăzi, matematica.

Aceste trei grade ale cunoaşterii corespundeau la trei nivele diferite de astronomie. Primul, cel al observaţiei, se rezuma la simpla înregistrare a mişcărilor astrelor, fără a încerca să le explice, sau să le reducă la vreun sistem. De-aici ne putem ridica la cea de-a doua astronomie, care încerca să explice mişcările aparent arbitrare ale planetelor, de exemplu, prin a presupune că în spatele lor se află modele geometrice regulate. Prin exerciţiul acestei geometrii terestre, putem deveni capabili de a ne ridica, până la urmă, până la a treia, şi cea mai înaltă, astronomie, adică până la singura cunoaştere adevărată; care este o participare neumbrită la însăşi Mintea divină, sau la Cuvântul divin însuşi.

Înţelepciunea reală, spre deosebire de rezultatul ei, nu cu totul lipsit de valoare, din adevărurile permanente ale geometriei, se manifestă numai aceluia care participă, într-un grad oricât de mic, la Intelectul divin pur. Această participare inteligibilă [corespunzătoare intelectului, şi opusă corporalităţii – n. trad.], privilegiu al filosofiei şi, nu în ultimă instanţă, al iniţierii, nu era mistică, pentru că experienţa mistică este, în esenţa ei, diferită de experienţa obişnuită. Pe când participarea platonică sau aristotelică, care era cunoaşterea adevărată, era simpla participare semi-conştientă, a fiecărui om (participare în virtutea căreia el era om), curăţată de devenirea greoaie şi confuză, depusă pe ea de cealaltă abordare, intermediată de simţuri.

Platon a mers încă şi mai departe Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (V)

(continuare)

4. Finalitatea (sau „teleonomia”, cum îi zice ultima modă din ştiinţă) pare-a fi o categorie inevitabilă, când cineva se ocupă de fiinţa vie, ca şi de societate. Dar procesele din fiinţa vie sunt guvernate de „finalitatea” conservării ei (dar fără să uităm că „finalitatea” finală a fiinţei vii este învăluită într-un dens mister), care are ea însăşi, ca „finalitate”, conservarea speciei, care urmăreşte, la rândul ei, „finalitatea” conservării biosferei, a biosistemului, ca întreg. Pe când în cazul societatăţii, deşi majoritatea „finalităţilor” îi sunt guvernate tot de-un „principiu de conservare”, această „conservare” este, în ultimă instanţă, a unor „atribute” „arbitrare” şi specifice fiecărei societăţi – semnificaţiile ei social imaginare.

5. Pentru tot ceea ce este pentru o fiinţă vie, un metaobservator poate găsi un corelat fizic. Dar nu poate face acelaşi lucru în cazul unei societăţi, care creează un fel de fiinţă, fără corelate fizice, masiv şi global : spirite, zei, păcate, virtuţi, „drepturi ale omului”, ş.a.m.d. Ba mai mult, acest fel de fiinţă este întotdeauna, pentru societate, de un rang mai înalt decât fiinţa „pur fizică”.

6. Societatea crează un nou tip de autoreferinţă : Citește în continuare

2010/02/19 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu