ANAMORF

IntraOdiseea

Primitivismul resentimentar

Modernitatea a scos la iveală toate resentimentele care colcăiau în adâncurile inconştientului colectiv.

Şi, cum ştim, încă de la Papa Freud, că refulările se fac, în principal, prin sublimare, demonii umanităţii au îmbrăcat tot felul de forme ideologice, cu aparenţe de onorabilitate : comunism, feminism, ecologism, antirasism, etc.

Una din cele mai „poetice” asemenea ideologii este o „nostalgie a originilor”.

Amănuntele ei i le las însuşi maestrului în denunţarea antimodernismului :

Despre resentiment in nostalgia originilor

2010/02/24 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Imaginarul : creaţie în domeniul socio-istoric (II)

(continuare)

Omul există numai în, şi prin, societate, care este, întotdeauna, istorică. Societatea ca atare este o formă, iar fiecare societate dată este o formă particulară, dacă nu chiar una singulară. Forma implică organizare, sau, cu alte cuvinte, ordine (sau, dacă vreţi, ordine/dezordine, adică ordine şi dezordine).

Nu o să-ncerc să definesc aceşti termeni : formă, organizare, şi ordine. Ci o să-ncerc să arăt că ei capătă un însemnat nou sens, în domeniul socio-istoric.

În acest domeniu, se ridică două întrebări fundamentale; prima fiind „Ce anume ţine o societate la un loc ?” Cu alte cuvinte : care este baza unităţii, coeziunii, şi diferenţierii organizate a fantastic de complexei reţele de fenomene, pe care o observăm în fiecare societate ? Dar ne mai confruntăm, de asemenea, cu mutiplicitatea şi diversitatea societăţilor, şi cu dimensiunea istorică din fiecare societate, exprimată ca o alterare a ordinii sociale date, care poate duce la un (subit sau nu) sfârşit al „vechii ordini”, şi la instituirea uneia noi. Astfel, ni se pune şi-a doua întrebare : „Ce anume produce noi, sau alte, forme de societate ?” [n. trad. : întrebarea nicasiană „Cum e cu putinţă ceva nou”, pusă socio-istorio-logic]

Răspunsul la prima întrebare este : Citește în continuare

2010/02/18 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drumul spre Iad e pavat cu intenţii bune…

„Ilumeniştilor” noştri li se trăgea din angoasa vinovăţiei, care la rândul ei, era mai mult (contra)reformistă decât creştină

Pe urmă, cum scria acelaşi Tocqueville, în aceeaşi lucrare, o altă cauză a Revoluţiei a fost poziţia de homo scholasticus rupt de realitate al aceloraşi intelectuali.

Având ei atâta „scoleu” la îndemână (mă exprim aşa, deşi ştiu că skhole-ul era cu totul altceva decât timpul liber de azi sau loisir-ul…), şi fiind îndoctrinaţi cu o înţelegere greşită, pietistă (nu că ortodoxia noastră ar fi mai brează), a creştinismului (care stipula că un credincios trebuie să se simtă în permanenţă vinovat), şi-au uşurat conştiinţa într-o … teorie egalitaristă.

2010/02/16 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Democraţia e, prin definiţie, de stânga

Cum spuneam, stânga = democraţie = piaţă liberă = modernitate = tehnologie = comunicaţii = cripto-totalitarism :

„Nu exista stinga fara democratie”

Reciproca fiind implicită, dacă nu, chiar, mai adevărată !

2010/02/16 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Elitism iresponsabil

Intelectualii „progresişti” ai Secolului Luminilor (concurs : al câtelea să fie ăla ?) susţineau, în răspărul Bisericii şi al dogmei păcatului originar, că omul e bun din fire. Şi că, deci, toţi suntem egali – sau măcar născuţi aşa.

Trăgând concluziile politice de rigoare ale acestei teze ontologice, democraţia-i gata : fiecare Nea Caisă participă la guvernare, având drept de vot, în virtutea simplei întâmplări că s-a născut om, şi nu bou. (Mai nou, şi animalele „are” drepturi, dar să ne rezumăm, deocamdată, la specia noastră.)

Practica însă a infirmat teza de la care s-a pornit, aceea cu bunătatea umană naturală, dând mai degrabă dreptate scepticului autor al „Leviatanului” (înc-un concurs : cine să fie ăla ?), cu răzbelul „fiecăruia contra fiecăruia”.

Şi-aşa am ajuns la societatea bolnavă, criticată de Pataprişniţă…

Numai că eruditul eseist greşeşte, dând vina numai pe bietul Nea Caisă, pe care natura l-a făcut om, dar nu şi bun. Şi astfel se face, la rândul său, vinovat de tocmai ceea ce el însuşi reproşa antioccidentalilor : neasumarea responsabilităţii !

Pentru că dacă Nea Caisă e-un bou, şi se şi comportă ca atare, vinovat nu e numai el, ci şi omul care i-a „creat oportunitatea” acestui comportament. Ba chiar, dintr-un punct de vedere, şi mai vinovat, fiindcă se presupune că îl duce mintea mai mult decât pe Nea Caisă, şi deci şi responsabilitatea îi e, proporţional, mai mare…

2010/02/12 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anatomia unei catastrofe (IV)

(continuare)

Ei bine, punctul nodal al celui de-al doilea mod de a reevalua simptomatologia istorică a paraginii noastre naţionale stă în semnificaţia acordată votului universal. Să reamintim că, dacă înainte de Războiul de Întregire votau numai în jur de o sută de mii de oameni, în 1926, spre pildă, votau 3,5 milioane. A fost acest imens progres numeric şi un progres politic ? Anamneză modernităţii eşuate susţine că nu. O dată cu ieşirea la vot a „României profunde”, viaţa socială românească a cunoscut o bruscă degradare politică, ce s-a accentuat continuu, fără soluţie de continuitate, pînă dincolo de ultimele alegeri libere, care însă au fost grosolan falsificate, din 19 noiembrie 1946. Votul universal a adus în viaţa politică românească populismul, autoritarismul şi ideea nefericită că existenţa unui lider carismatic este indispensabilă desfăşurării unei vieţi politice eficace. În fond, se credea că eficacitatea şi moralitatea politică sunt strîns legate de desfiinţarea parlamentarismului şi, revenind la relaţiile voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înţelept şi iubitor de neamul din care a ieşit. Mentalul colectiv adus la lumina zilei de votul universal cerea simplificarea vieţii publice, în sensul unor reprezentări politice arhaice, puternic mitologizate. Logica invaziei vieţii publice cu aceste reprezentări arhaice pretindea, în fond, revenirea vieţii publice la forme de viaţă colectivist-comunitare. Fireşte că politica se reajusta potrivit acestor noi reprezentări, care favorizau aşteptarea salvării de la un conducător carismatic, capabil să taie nodul gordian parlamentar prin magia soluţiei autoritare. Nu era decît foarte normal ca acest mental arhaic si mitologizant să privească violenţa exercitată direct în numele colectivităţii cu simpatie si aprobare. Spre exemplu, înscrierile în partidul legionar au cunoscut creşteri masive după fiecare act de violenţă politică a acestora. La sfârşitul anilor ’30, sub presiunea elitelor intelectuale si politice care respingeau democraţia si individualismul şi, bineînţeles, datorită sprijinului popular pentru soluţia politică autoritară, aproape toţi românii credeau că salvarea României poate fi găsită numai prin instaurarea dictaturii şi prin renunţarea la Statul individualist si democratic al paşoptiştilor. Este ceea ce, în fond, s-a şi întîmplat începînd cu 1948, imediat după alungarea de pe tron a Regelui. E drept că nu a fost tipul de dictatură pe care românii din ’40 o doreau, dar a fost o tiranie absolută, exact ca în Rusia, aşa cum o voia un personaj, la vremea lui ridicol, imaginat de Caragiale.

Potrivit acestei anamneze, uşurinţa bolşevizării României s-ar fi datorat eşecului generaţiei paşoptiste, legitimată prin votul cenzitar, de a crea o solidă societate civilă democratică, în stare să confere legitimitate urmaşilor ei politici şi în condiţiile votului universal. Joseph Schumpeter, cunoscutul istoric al gîndirii economice, spunea spre sfîrşitul vieţii, cu amărăciune, că sistemul capitalist este un imens succes economic, dar, din punct de vedere sociologic, este un eşec. De ce ? Pentru că beneficiarii lui, în ciuda prosperităţii, nu se gîndesc decît cum să îl schimbe cu alte sisteme, considerate mai echitabile si care, toate, sunt bazate pe contrariul spiritului întreprinzător capitalist, şi anume pe eliminarea sau controlul concurenţei si pe colectivism. Astfel că, în fond, efectele dezastruos de profunde ale bolşevizării s-ar datora insuccesului social al modernizării României. Potrivit acestei interpretări a simptomatologiei, singurii apărători ai democraţiei româneşti au fost elitele politice democrate, un număr restrîns de intelectuali, părţile cele mai înstărite ale societăţii (nu prea numeroase) şi, în fine, Regele. Or, regimul comunist a distrus cu sistemă exact aceste puncte de sprijin ale societăţii democratice româneşti, singurele care făceau Statul modern să trăiască. Bolşevizarea ţării a început, de aceea, prin înlăturarea Regelui, a continuat cu deposedarea şi deportarea socială a celor avuţi, şi s-a desăvîrşit atît prin asasinarea elitei politice româneşti în întregul ei (nu doar cea democrată) cît şi prin întemniţarea, intimidarea sau coruperea intelectualilor de orice orientare. Ce a rămas în temniţa din afara puşcăriilor a fost un aluat uşor modelabil de către diabolica inginerie socială comunistă. Iar rezultatul este încă foarte vizibil si azi : Citește în continuare

2010/02/12 Posted by | ANAMORF | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii