Ce este adevărul ? (IV)

(continuare)

Natura concepută de greci nu era, fără îndoială, diferită de această auto-producere de „afară“ ca adevăr originar al lumii. Iar gândirea modernă formulează, deşi inexact, acelaşi adevăr. Conştiinţa e înţeleasă, în primul rând, ca subiect, care se referă la un obiect. Dar acest subiect riscă să fie luat drept altceva, drept o substanţă conştientă sau spirituală, care-ar avea proprietatea de a se referi la obiecte.

Iată de ce e important de înţeles că conştiinţa nu e nimic altceva decât această referire la obiect. Este „conştiinţă de ceva“, intenţionalitate pură, mişcându-se, autodepăşindu-se spre obiect şi, mai ales, spre acel „afară“, unde totul se arată ca „ob-iect“, ca „în-faţă“, ca „fenomen“.

Autoexteriorizarea exteriorului „afară“-lui, pe care o numim „lume“, nu este o afirmaţie metafizică sau speculativă, de genul care să-l lase pe cititor nesigur ori în dubiu. A spune că lumea e adevăr înseamnă a spune că ea manifestă, face să se-arate.

Ceea ce trebuie să înţelegem acum e cum manifestă lumea, cum se realizează această manifestare pură. Iar întâmplarea face ca, această autoexteriorizare a exteriorităţii, unde se formează orizontul de vizibilitate a lumii, „afară“-le ei, să mai aibă un nume, binecunoscut nouă :

Primitivismul resentimentar

Modernitatea a scos la iveală toate resentimentele care colcăiau în adâncurile inconştientului colectiv.

Şi, cum ştim, încă de la Papa Freud, că refulările se fac, în principal, prin sublimare, demonii umanităţii au îmbrăcat tot felul de forme ideologice, cu aparenţe de onorabilitate : comunism, feminism, ecologism, antirasism, etc.

Una din cele mai „poetice” asemenea ideologii este o „nostalgie a originilor”.

Amănuntele ei i le las însuşi maestrului în denunţarea antimodernismului :

Despre resentiment in nostalgia originilor

TideLand SudAmerican – capitole traduse din GarciaMarquez

Dacă vă place realismul magic, dacă gustaţi estetica urâtului, dacă puteţi trece peste comunismul trendy al lui Garcia Marquez,

şi dacă nici măcar Gilliam nu vă este străin,

atunci vă puteţi regala cu o traducere online :

Despre dragoste si alti demoni

Ce este adevărul ? (III)

(continuare)

Interpretarea a ceea ce este (a fiinţei) ca ceea ce se arată, şi astfel, a fiinţei ca adevăr, domină întreaga dezvoltare a gândirii occidentale. De exemplu, în filozofia conştiinţei din secolul XVII, conştiinţa nu este altceva decât actul de a se arăta înţeles în sine, manifestarea pură, adevărul. Iar lucrurile (fiinţările), de către această filozofie, la ceea ce se-arată conştiinţei, la condiţia lor de fenomene.

Trecerea, schimbarea de paradigmă, de la filozofia, antică şi medievală, a fiinţei, la filozofia modernă a conştiinţei, este în general interpretată ca o găselniţă epocală. Numai că această trecere nu schimbă nimic din definiţia lucrului ca fenomen, ci din contră, o duce la un nivel absolut.

Fenomenele conştiinţei sunt reprezentările, obiectele acesteia. Iar relaţia ei cu ele ne permite să observăm cu mare precizie natura acestei pure manifestări care este conştiinţa. Pentru aceasta, a-şi re-prezenta ceva înseamnă a şi-l plasa înainte. În germană, „a reprezenta“ se spune vor–stellen, unde stellen însaemnă „a plasa“, iar vor – „înainte“. „Ob-iect“ [din latină] desemnează ceea ce e plasat înainte, în aşa fel încât obiectul se manifestă prin plasarea lui înainte, în faţă. Astfel, conştiinţa însăşi nu e nimic altceva decât această manifestare, care constă în faptul de-a fi plasat înainte; acest fapt este adevărul, conştiinţa pură. De asemenea, el mai este şi faptul de-a fi plasat în afară : este „afară“-le ca atare. Iar acesta din urmă este chiar lumea; într-o asemenea măsură încât expresia „adevărul lumii“ este tautologică; manifestarea/conştiinţa/adevărul este chiar lumea, chiar „afară“-le.

Acum se vede de ce

… restul e imaginaţie

Cunoaşteţi-vă toate visele pentru numai un click !

Magicianul, Diavolul şi ucenicul vrăjitor

Confesiuni socio-estetice

Mi-a displăcut dintotdeauna frumuseţea prea evidentă.

Mi se pare că prea mi se oferă uşor, prea nu mă lasă şi pe mine să fac ceva, să contribui, şi eu, cumva, la „anamorfoza” ei.

De aceea, renascentismul mă lasă rece, iar manierismul său – cu-atât mai mult.

Dar ceea ce mă deranjează cel mai tare, este obligaţia, „socială”, de-a avea câte un orgasm estetic, la comandă, ori de câte ori mă întâlnesc cu ceva plebiscitat automat ca meritând asta !

Iar parveniţii mă consideră, din cauza asta, un filistin, un Caliban, chiar, incapabil să se bucure de frumos…

Pe mine !

Normal că asta nu m-a făcut să mă apropii de ei, ca să nu zic c-am ajuns să le asociez o parte importantă din frumuseţea „gratuită” a lumii…

Aşa că a trebuit să mă refugiez în locurile retrase, în cotloanele umbroase şi puţin umblate, unde pot să-mi desfăşor reveriile în linişte, şi să mi le împletesc, ca iedera, cu ruinele, cu resturile de la festinul estetic general.